Nu fac parte din rîndul celor care – în loc de încă o carte la înălțimea Nostalgiei – așteaptă de la Mircea Cărtărescu un Nobel răscumpărător pentru complexele periferice ale nației. Din păcate, diminuarea literară a scriitorului, vizibilă pentru mulți dintre criticii din generația mea, n-a fost însoțită decît de paroxismul eforturilor întru nobelizare. Însă și mai deprimantă e transformarea Nobelului în psihoză colectivă, paralel cu transformarea lui Cărtărescu în stîlp al propagandei pro-băsesciene. Chi­nuitoare peste poate, obsesia personală a premiului era, omenește vorbind, de înțeles; problema e că a fost instrumentată politic drept argument legitimator de susținătorii din establishmentul nostru cultural, care au alimentat-o cu fervoare, culpabilizîndu-i pe eretici. Recenta schimbare a conducerii ICR, ca și noul eșec la Nobel l-au transformat pe scriitor în țintă privilegiată a adversarilor din media. Cele mai mari deservicii și le-a făcut însă chiar Mircea Cărtărescu, ale cărui declarații nefericite au pus mai clar în evidență mecanismele de promovare a Elitei care îl susține în drumul spre Centrul consacrării. Iar aceste mecanisme se vădesc a fi mai revoltătoare decît atacurile la persoana scriitorului. Este Mo Yan un no name? Cînd Cărtărescu declară că n-a auzit de Mo Yan (al cărui Sorg roșu a fost tradus de cîțiva ani la Humanitas Fiction și căruia doar în Franța i-au fost traduse peste zece cărți) rămîi perplex. Ca și atunci cînd același Cărtărescu afirmă, iritat, că Mo Yan mai e pe deasupra și favorabil puterii comuniste chineze. Cum s-ar zice, și no name, și nedisident: Dumnezeu să-i mai înțeleagă pe jurații Nobel! (Trec peste faptul irelevant că Mircea Cărtă­rescu n-a fost opozant politic public decît pe finalul guvernării Năstase, cînd scria liber la Jurnalul național, că textele cele mai valoroase și le-a scris sub regimurile Ceaușescu și Iliesc