Diana Tiger. Îmi spuneţi că: Prima poezie am scris-o după moartea poetului Adrian Păunescu. Aşadar se confirmă: o nenorocire nu vine niciodată singură! Două din creaţiile mele au fost publicate în Israel. Nu ştiu care sînt exigenţele pe-acolo, dar aici nu cred că veţi reuşi să repetaţi isprava. Multe din poeziile mele le-am montat în clip-uri de muzică şi imagini: http://www.youtube.com/user/danitiger 100?feature=mhee . Redau linkul, vă sfătuiesc totuşi să le ştergeţi. Kitsch-ul versurilor suprapus cu al imaginilor, ca să nu mai vorbesc de vaga obscenitate poate să le hurduce simţirea celor mai hîrşiţi dintre cititori. Singurul merit care vă revine în această chestiune este că vă îndreptaţi spre un nou tip de „recital” poetic: difuziunea textului scris însoţită de fundal grafic şi muzică. Din păcate, combinaţia care ar da poate rezultate, este absolut ucigătoare în cazul dvs. Versurile, luate separat, sînt înzorzonate şi sforăitoare. Primul text ar fi o excelentă parodie la Păunescu dacă nu l-aţi lua în serios: Se duc poeţii, unul câte unul,/ Scăpaţi de repetabila povară /Acolo, sus, să-şi caute destinul / Mereu aceeaşi buclă temporală. Aici rima s-a dus pe copcă: temporară rima, dar nu exprima situaţia, cum spre lauda dvs. v-aţi dat seama. Apoi, în alt text, metrica se cam poticneşte, iar imaginile nu mai zic: Te-aştept cu-nfrigurarea ploilor de toamnă,/ Un Zburător ce-adânc în mine senfiripă/ Sunt visul tău din nori şi-o-ndepărtată doamnă,/ Mă chemi, eu vin, tu ia-mi iubirea sub aripă! Pe scurt, scoateţi-vă iubirea de sub aripa acestor păsărele din cofeturi rozalii ca guguştiucii din zahăr aşezaţi pe torturi, şi citiţi mai multă poezie. Cînd vă lămuriţi, puteţi relua experimentul cu video-clipul.

Monica Ionescu. Mesajul dvs. se intitulează sec: solicitare de publicare poezie Glasul străbun. Răspund la fel de sec: never, nikakda, jamais! Pretinsa poezi