Don Quijote, premiera de balet a acestui an la Opera Naţională din Bucureşti, s-a dovedit a fi un tip de act artistic care relaţionează perfect cu latura dinamică, actualizată de rigorile vremurilor pe care le trăim şi deloc cu lamentarea fatalistă specifică mentalităţii de malul Dâmboviţei.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar nu mai văzusem de mult un spectacol de balet la Opera Naţională din Bucureşti. Rămăsesem, influenţat nu-i vorbă şi de aerul nihilist al ultimului an, cu o imagine oarecum tulbure a unui colectiv artistic aflat în dificultate, cu fotograme destul de şterse din evoluţii de ansamblu care sufereau printr-o evidentă desincronizare. ...

Am aşteptat, de aceea, cu nerăbdare sosirea acelei zile de miercuri - căci într-o miercuri a fost - când era programat spectacolul la care am asistat împreună cu cele două fiice, de 5 şi respectiv de 8 ani.

Deşi a concurat cu două evenimente deloc neglijabile din zona politicului, sau poate tocmai de aceea, la ora începerii sala era destul de plină. Dirijorul Ciprian Teodoraşcu a marcat deschiderea, iar atmosfera de basm s-a instalat aproape imediat datorită scenografiei, care a folosit în mod ingenios, chiar dacă nu e nimic nou sub soare, un sistem de cortine transparente. Regia, light design-ul şi scenografia semnate de o echipă din Cehia, respectiv de Jaroslav Slavický şi Josef Jelinek alături de care s-a aflat şi Katerina Slavicka - Elšlégrovà ca asistent coregraf, au impresionat din primele momente prin eficienţă, simplitate şi concizie a soluţiilor scenice, o cromatică armonioasă cu o tăietură a desenului care trasa cu o mână sigură graniţa dintre ilustraţia de carte tradiţională a romanului lui Cervantes şi stilizarea elementelor de arhitectură scenică şi a costumelor cu note specific iberice.

Oricum, copiii erau câştigaţi de poveste şi alături de ei eram şi noi, cei mari. Nu ne mai păsa