-Stimate domnule Florin Iaru, aţi fost şi la "Cenaclul de Luni", şi la Revoluţie (la cea fără ghilimele). Între rigoarea etică din grila Hertei Müller şi formula destul de largă a rezistenţei prin cultură, unde anume vă poziţionaţi - şi de ce?

- Eu nu mai cred în rezistenţa "prin cultură". M-am autoiluzionat ani de-a rândul, mai ales în tinereţe (când trebuie să împaci poftele fireşti şi trupeşti cu sărăcia ofertei), mi-am repetat şi eu, în gând, că arta e deasupra caracterului - doar aveam atâtea modele ilustre - şi doar arta e totul, nu?! Ştiu că etica nu cântăreşte nici cât negru sub unghie în biografia artistului. El poate fi pus sub oboroc o sută de ani - dacă e un artist valabil, poate să fi fost criminal în serie, pedofil, masochist şi sadic -, gândirea estetizantă îl va scoate oricând basma curată. De aceea, decizia de a trăi într-un anume fel e una personală. Nu are legătură nici cu valoarea, nici cu talentul. Apoi, mai e şi orgoliul. Ce scriitor nu crede despre sine însuşi că e cel mai mare şi că, în numele acestei valori supreme, i se permite tot, i se iartă tot? Aproape că-mi vine să cred că, dacă nu are această inconştienţă şi suficienţă autovalorizantă, autorul nu e artist.

Apoi, e necesar ca artistul să fie şi conştiinţa călăuzitoare a lumii sale? Câmpiile Europei sunt pline de osemintele unor tineri care n-au apucat să dovedească nimic, încercând să-şi slujească ţara cu preţul vieţii lor. Au fost ucişi înainte de a fi valori, înainte de a dovedi ceva. Din toate nefericirile lumii, războiul e cel mai crud. Aşa cum spunea regretatul şi ursuzul Alexandru George, artistul e dator şi obligat să-şi valorifice arta. Trebuie să se pună la adăpost dacă vrea să îmbogăţească lumea. Aşadar, e îndreptăţit la orice mârlănie, pentru că scopul scuză mijloacele. Normal ar fi ca, dacă te-ai hotărât pentru cariera creativă, să-ţi bagi picioarele-n ea de m