Editura Allfa, 2012
Când nu joacă pe scenele de teatru, pe care le umple de-a dreptul cu făptura sa fragilă, eminent conturată într-o istorie perenă a teatrului românesc, Horațiu Mălăele face regie de teatru și film, desenează sau scrie. Cei care doresc să știe ce poezie scrie actorul Mălăele pot arunca un ochi peste antologia „Actori poeți – poeți actori“, apărută la Ed. Brumar, în 2008. Poemele antologate într-o lucrare care-i mai cuprinde, între alții pe Emil Botta, Toma Caragiu, Ion Omescu, Dorel Vișan, Adrian Pintea, Mircea Albulescu etc., sunt prezente și în „Rătăciri“, un mic tratat de inspirație și de luciditate apărut recent la Editura Allfa. Mălăele este și aici un poet al melancoliei, al unei reverii care-și trage seva din neodihna unui artist pentru care cuvântul frumos este și cel mai precis. Căci, în fulguranța aleasă ca stil personal, Mălăele scrie memorabil în momentele în care spiritul său evadează dinspre copilărie până în prezentul contemporanilor săi, cărora le surprinde nebănuite fațete doar printr-o mișcare de peniță spirituală. Gestul unic, iată ce poate conta într-un moment de grație. Decalogul său personal este de bătut în cuie într-un perete pe care se derulează viețile noastre. Ascultați cum sună una dintre porunci: „Rămâi modest. Dar, fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgolul modestiei tale“. Pornit dintr-un sătuc oltenesc așezat dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți („Tehomirul meu cald și nostalgic...“), Horațiu Mălăele a urcat în București pe o scenă mai vizibilă decât cea pe care a jucat întreaga copilărie. Satul arhaic populat de personaje fabuloase, precum moșu’ Lică, cel care îi spunea povești cu porci colorați călare pe biciclete, Vasilică Chioru’, cântăreț la muzicuță, Floarea, cea bogată-n trunchi, Sile Cocoșatu’, mama Băniconea, mama Domnica, cea care îl spăla pe copilul Horațiu în copaie
