Fundaţia Lowendal oferă un admirabil sanctuar dedicat artei, artiştilor şi scenografiei în societatea românească, aşa cum e ea. În lumea noastră nu e puţin lucru să afirmi constant, cu deplină generozitate şi viziune, demnitatea şi importanţa fundamentală a artistului în plăsmuirea continuă a sufletului civilizaţiei. Până la urmă, prin astfel de demersuri nobile, susţinute, publicul, însetat poate şi de lucruri de calitate, nu numai de larma distructivă a televiziunilor suburbane, descoperă că există o alternativă benefică la vîrtejul gălăgios, iar afirmarea constantă a valorii, de fapt, inestimabile a artistului pentru societate, pe care, prin evenimentele sale, Fundaţia Lowendal o susţine, se va impune în conştiinţa publicului.

De mult nu se mai aude în spaţiul criticii de artă conceptul estetic, forjat de filosofia clasică a Antichităţii, şi anume acela de catharsis. Primul lucru care, mărturisesc, m-a emoţionat imens cînd m-am reîntâlnit, prin această expoziţie*, cu pictura lui Vittorio Holtier, a fost sentimentul că ne aflăm în faţa unei priviri fine, care, paradoxal, ne ridică cu formidabilă forţă din contingent (exact pe principiul catharsisului), privire pe care am mai întâlnit-o în pictura românească numai la Luchian. La expoziţia artistului de la Kalinderu, din 2005, am avut prima dată acest sentiment, de înrudire nu tehnică, deloc, ci profund spirituală, şi, în emisiunea pe care am dedicat-o expoziţiei la Radio România Cultural, spuneam "cred că de la Luchian nu am mai văzut în pictura românească aşa o surprindere vie a jocului luminii între frunze, aşa o notare delicată şi viguroasă, afirmată a naturii. Cred că avem în faţă, în acea lucrare a lui Vittorio Holtier, o izbucnire a laturii de pictor, pe care adesea omul de teatru trebuie să o pună în slujba altui ţel decât pictura, chiar dacă pentru o izbândă estetică la fel de mare".

Acum, Vit