Asupra românilor cu stofă culturală Germania are un efect deprimant, de drojdie mărindu-le numărul frustrărilor: o înmulţire a obsesiilor ancestrale prin trezirea umilinţei. Iar umilinţa se explică prin contrastul dintre privilegiul de a trăi printre nemţi şi precaritatea condiţiei pe care au lăsat-o în urmă, situaţie cu atît mai acută cînd e vorba de emigranţi.

La ei se petrece o reacţie de compensaţie: gîndul că se bucură de o bunăstare la care nu au contribuit cu nimic le insuflă obligaţia ca măcar prin spirit să se ridice acolo unde poporul din care au plecat nu se va ridica niciodată. Altfel spus, faţă de elevaţia de spirit a germanilor, un intelectual român nu are la îndemînă decît sporirea conştiinţei ultragiate. E vorba de ultragiul resimţit de cel care intuieşte că la superioritatea atavică a nemţilor nu poţi răspunde decît printr-o înşurubare dureroasă în propriul tipar cultural. Stai printre ei, dar nu eşti cu ei, lipsindu-ţi afinitatea menită a te apropria de etosul lor. Şi chiar dacă eşti un maestru al socializării spoite, de sub smalţul gesturilor curtenitoare vei gusta crasa inadecvare care te separă de ei. Şi cu cît luciditatea ţi-e mai tăioasă cu atît nefericirea pe care o trăieşti printre nemţi e mai acută.

E o singură cale de a te simţi fericit în Germania: ca mediocritatea să-ţi fie suficient de mare ca să înăbuşe acea voce care îţi şopteşte că eşti un intrus care respiră în mijlocul unor fiinţe de nobleţe congenitală. Tragi obloanele indiferenţei, uiţi de unde vii, ocoleşti orice termen de comparaţie care te-ar putea irita, şi trăieşti senin, fără memoria mizeriei din care ai plecat. Trăieşti la orizontală, fără alte ambiţii decît cele date de criteriul civilizaţiei. Altminteri, dacă te ridici la treapta ambiţiilor culturale vei sfîrşi în consternări nedorite: te vei închide într-o copcă din care nu vei ieşi decît opt ore pe z