Vine dintr-un oraș cu un brand mai șubred: Moreni. O așezare despre ai cărei locuitori știam, până mai ieri, doar două-trei lucruri memorabile: că scotocesc prin măruntaiele pământului după resurse de energie, că au avut o echipă de fotbal prea mare pentru un oraș atât de mic și că l-au dat pe băiatul acela de striga în Reconstituirea: „De ce-ai dat, mă?! De ce ai dat?”.

Florentina Ionescu, căci despre ea este vorba, nu îmi confirmă însă nimic din ce am imaginat eu, plecând de la aceste repere, despre spiritul morenar. Nimic din parfumul salopetelor impregnate cu țiței sau din provincialismul bleg al echipei patronate de ultimul șef al milițienilor, Tudor Postelnicu, alias „Am fost un dobitoc!”. Nici măcar reținerea cu care mă obișnuiseră până atunci oamenii întâlniți prin așezările submontane ale patriei. Are un alt aer, unul extrem de urban, de cosmopolit și de ecletic, cu un nonconformism aproape anarhic. La femme revoltée. Așa că, la prima întâlnire, contrastul dintre socoteala mea și imaginea „din târg” a Florentinei a fost destul de izbitor. Îmi blurase și difuza imagine pe care mi-o construisem.

Poartă însă în ea un nestâmpăr, ceva din aura de rebel a tânărului George Mihăiță. Un amănunt de care mă agăț în speranța că mă dumiresc și alung disonanța. „În școală eram șefa de șotii neconvenționale, mi se spunea Madame Precedent. Tot liceul am avut șapte la purtare. Șapte cu felicitări! Ba pentru că invitam gașca din banii strânși pentru fondul clasei la călătorii prin alte orașe, ba pentru că l-am închis pe Marinică, maistrul școlii, în magazie, de a stat săracul acolo până a doua zi, ba pentru că nu purtam ținuta școlară regulamentară”, îmi spune. Aflu apoi că Moreniul nu e chiar atât de prăfuit precum pare de la distanță și că, înainte de război, orășelul avea o viață intelectuală destul de animată. În plus, nu este doar un banal loc de extracț