Poet, prozator şi autor de scenarii de film, T. O. Bobe face parte dintre acei scriitori care trăiesc discret, dar lasă urme. Volumul său de debut, "Bucla”, a primit Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu” şi a fost tradus, cinci ani mai târziu, în limba germană. Anul trecut, editura "Humanitas” i-a publicat cea de-a cincea carte, "Contorsionista”. Un volum de proză scurtă, fermecător şi desăvârşit stilistic, pe a cărui copertă autorul se recomandă, cu umor, "autor de compuneri, compozitor”
Bunicul şi poveştile
- Primul tău roman, publicat în urmă cu opt ani, se numeşte "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”. E o oglindă a propriei tale copilării sau doar o fantezie de autor?
- Atunci când scrii, n-ai cum să nu amesteci în ficţiune şi unele lucruri cu care eşti familiar, care sunt un fel de insule de la care începi să construieşti continentul cărţii. Dar copilăria mea e mai mult decât ce-am scris în carte. Dacă aş închide acum ochii ca să-mi amintesc, ştiu că primele lucruri pe care le-aş vedea ar fi un cais în curte, un căţel, un leagăn, soba de teracotă de care mă lipeam iarna, un difuzor la care ascultam "Bună seara, copii” sau masa săsească de nuc pe care o cumpărase bunicul după război, de la nişte saşi deportaţi din Dobrogea. Pe la 7-8 ani, mă ascundeam mereu sub ea, nu ştiu de ce. Poate căutam inconştient un loc protejat, aşa cum caută mereu copiii atunci când îşi fac corturi din pături.
- Îţi mai aminteşti când s-a născut în tine nevoia de a spune poveşti?
- Nu s-a născut într-un moment anume, ci treptat, poate că din poveştile pe care mi le citea mama sau cele pe care mi le inventa bunicul, mai târziu. El îmi spunea un fel de autoficţiuni. Pornea de la întâmplări reale, pe care le înflorea la nesfârşit. Erau două tipuri de poveşti, aşa le împărţisem: poveşti din război şi poveşti de la sat. Tatai
