Sumbră cît încape, frisonată de stări halucinatorii şi agonice, apăsătoare în aparenta- i indistincţie panicată, poezia lui Aurel Pantea poate da iniţial impresia unei încă peri cufundate în întuneric, însă în care, dacă zăboveş ti puţin, începi să vezi, cu ajutorul cîtorva raze ce s-au furişat în spaţiul său, contururile unor obiecte, aspectele unui mediu al vieţii omeneşti.

Deşi nu chiar în chip realist, într-o accepţie logică. Ci în compoziţii stranii, dictate de-o imaginaţie dureroasă, de un impuls care pe de o parte ilustrează ceea ce T.S. Eliot socotea a fi instabilitatea şi contradicţia poeziei moderne în genere, pe de alta respectă totuşi o unitate lăuntrică, o coerenţă care e marca unui eu liric distinct. Dramatismul agresiv, aleatoriul avînd pretenţia unei suveranităţi lasă să se întrevadă cîteva nervuri organizatoare. Poetul se caută şi se pierde pe sine alternativ, conform unor criterii ale meditaţiei, obsedante la rîndul lor, nu mai puţin decît imagistica nervoasă care dă simţămîntul unei libertăţi aeriene ce nu ar răspunde niciunei comenzi de la solul existenţei. Cu alura unui mecanism fatal. Un text scurt pare programatic: „Trei realuri: unul care lucrează/ în noi devine/ noi, unul ce se topeşte ne scapă/ şi unul care nu ne aparţine”. Raportate la factorul temporal, „realiile” în cauză ar putea fi mai întîi prezentul, cel ce „devine noi”, asimilîndu-se nouă şi asimilîndu-ne, apoi trecutul şi viitorul laolaltă, stări ce relativizează ontologicul, „ne scapă”. Prezentul e prin excelenţă locul pierzaniei. Al dezagregărilor, al emanaţiilor fetide, al zbaterilor inutile de a-l drege cumva: „şi surparea continuă, ziua şi noaptea/ stă deasupra noastră semnul leşului,/ timpul miroase/ a urină veche de pisică”. Un Infern conţinînd „biografii ejaculate, voci ieşite dintr-o gură prăbuşită”, unde autorul stă în propria-i vîrstă ca într-un ştreang, poe