Ca orice mare capitală – îmi place să spun asta! –, Bucureştiul se goleşte în week-end de lume, o lume care migrează spre universul vegetal anonim din împrejurimi, lăsându-l oarecum într-o letargie patriarhală, pentru că, spre exemplu, el nu se umple de turişti precum Parisul, Viena, Londra sau alt oraş metropolitan al Europei.

Dar ar fi uşor acum să cauţi galeriile de artă, să te bucuri de aerul sclipitor, tăiat în felii aurii de fronturile de clădiri vechi ce adăpostesc la parter terase şi restaurante cu vitrine sclipitoare, unde oamenii afişează o lene veselă, care îngheaţă oarecum ipostaze ale unui trecut bănuit, căutat perpetuu pentru găsirea unor emoţii ce-ar fi putut să fie cândva. E cert că lumea s-a aşezat pe această dimensiune, că urmele revoltelor s-au cam şters, iar libertatea, chiar dacă este ameninţată de provizoratul unor incertitudini cotidiene, şi-a găsit o măsură, un context, care ar putea fi normalitatea de acum. Undeva, însă, contestatarii din anii ’90 şi-au depus artefactele, pe care le caut acum numai din dorinţa de a reevalua forţa lor din trecut – vai, două decenii s-au transformat, iată, în trecut! –, dar nu şi-au epuizat prospeţimea. Aşa că aleg „halele” Muzeului Naţional de Artă Contemporană din monstruoasa clădire a Casei Poporului. Dacă mai aveţi timp, nu rataţi această experienţă, pentru că totul se leagă aici într-un discurs plastic care evocă, uşor sceptic, modernitatea, un prezent ce nu vrea să îmbătrânească şi se încăpăţânează să rămână cu noi! Aici e un labirint, dominat de un hohot de râs construit pe experienţa artiştilor Călin Dan, Iosif Kiraly şi Dan Mihălţeanu, pe care deja istoria artei româneşti i-a consemnat ca fiind Gruparea subReal. Atunci, când totul se răvăşea în societatea românească, ei se refugiază în arhivele revistei „Arta”, hebdomadarul Uniunii Artiş tilor Plastici, cel care „gira”, în epoca destrămat