Ce să adune, alta decât sărăcia şi neîmplinirea, atât amar de oameni tăcuţi, la un loc, înghesuiţi, încrâncenaţi, disperaţi - pelerini pe drumul oaselor, către propria izbăvire? Cu toţii implorându-şi gândurile să nu-şi uite aproapele – părintele, fratele, fiul – de oboseala drumului, de nemâncarea postului, de setea nopţii?

Când am plecat spre Dealul Patriarhiei aveam în minte imaginea anilor trecuţi, cu „creştinii” lui Dumnezeu dezbrăcaţi de sfinţenie, cu ochii ieşiţi din orbite, călcându-se în picioare pentru a-şi putea lipi, măcar şi pentru o clipă, buzele uscate de sticla raclei, cu un geamăt de speranţă în icnetul îmbrâncelii. Am găsit ieri, la fel ca azi, un popor supus, lipit de zidurile Patriarhiei, încolonat sub mâna şi gardul de fier al Jandarmeriei.

Poate că o scuză există în această supunere a demnităţii. „Decât să se calce în piciare, să se omoare ca animalele, mai bine încolonaţi, la ordinul autorităţii”.

Şi totuşi... Imaginea „şarpelui” târându-se în praful drumului, către cruce, mă sperie. Căutarea credinţei, încolonat, dirijat, impus în dosul zăbrelii gardului.

Trei kilometri de oameni – bătrâni, femei, copii – străbătând drumul, talpă cu talpă, îţi dau impresia unei mulţimi de condamnaţi, cu lanţuri de picioare.

Alături, dincolo de gardul lor, de poteca lor către sfinţenie, trăieşte şi prosperă imbecilul neîngrădit, vânzătorul de iluzii, afaceristul veros, nimicul volubil. Cu toţii freamătă liber pe marginea unui drum al oaselor care promit celor fără speranţă decenţă în locul sărăciei, fericire în locul deznădejdii, o gripă banală în locul unui cancer insistent.

La ziuă, odată cu „lumina dimeneţii”, pelerinii pleacă spre casă cu ruga neterminată, cu spusa nespusă, cu închinarea grăbită de jandarmul de serviciu: „Haideţi, haideţi să ajungă toată lumea!” spune el, cu sufletul împăcat şi datoria împlinită. @N