Lumina proiectoarelor străbate prin geamurile vitrinelor şi luminează gălbui obiectele vechi.

Sau poate că ele însele radiază această lumină păstrată din vremuri neştiute, în care aveau alt înţeles şi alt rost. Sunt obiecte de lemn auriu, şlefuite de mâinile ţăra­nilor ladini, obiecte atât de folosite în viaţa de zi cu zi, încât mar­ginile lor s-au tocit, s-au îm­blânzit şi au deve­nit catifelate. Acum sunt doar exponate într-un mu­zeu, ca nişte mici ani­male ne­mişcate într-o grădină zoologică ciudată. În vi­trina asta, o furcă de ţinut în brâu şi de tors lâna. Dincolo, un fus. În partea cealaltă, o roată de scos fuioarele, ba chiar şi un pop al casei, de pus în zid, pentru a ţine la distanţă duhurile necurate. Dar cel mai mare perete al expo­zi­ţiei este acoperit cu instru­mente păstoreşti: de la găleţi de lemn şi untar, la perii de ţesălat oile şi foarfece de tuns, de la putini de ţinut brânza, la banalul fund de lemn, cu buză pentru zer. Există chiar şi un manechin îm­bră­cat ca un păstor, spri­jinit în bota sa... Stau uimit în faţa vitrinelor pline de obiecte vechi. E pentru prima oară când întâlnesc tradiţiile ladinilor, fraţii noştri mai mici, cum i-a numit Iorga, atunci când i-a des­coperit, în urmă cu aproape o sută de ani. Ceea ce mă ui­meşte în primul rând este asemănarea acestor obiecte cu cele din satele româneşti, aflate la mai bine de două mii de kilometri! Nu doar obiectele în sine sunt identice, dar până şi felul în care sunt decorate. Aceeaşi lucrătură minuţi­oasă şi delicată pe toate uneltele. Aceeaşi dra­goste de frumos, pusă pe lucruri banale. În­crus­tări şi desene extravagante prin simplitatea lor. Un joc de plin şi gol, de linie ro­tundă şi dreaptă, de soare şi lună, de lumină şi umbră! Bote sculptate exact cum văzu­sem în Apuseni şi sori parcă acum coborâţi de pe porţile mara­mu­reşene! Pe­ce­tare sculptate cu modele pe care le şt