★★★★★ Gabriel Garcia Márquez, Un veac de singurătate, traducere de Mihnea Gheorghiu, Bucureşti, Ed. Rao Books, 2012.
Acum mai bine de 85 de ani s-a născut, în Columbia, Gabriel García Márquez (se pronunţă marches si nu marcheş, cum se poate auzi uneori la câte un post de radio sau televiziune). Principala sa carte, romanul Un veac de singurătate, publicat în 1967, a cucerit lumea şi i-a adus autorului, în 1982, şi Premiul Nobel.
Autorul a scris numeroase alte cărţi bune, Toamna patriarhului, Cronica unei morţi anunţate, Dragostea în vremea holerei, Amintirile curvelor mele triste,dar Un veac de singurătate (reeditat în aceste zile de Ed. Rao Books) a atras atenţia asupra sa. Şi nu numai asupra sa, ci şi asupra prozei sud-americane în general, care în scurtă vreme a cucerit lumea, generând o modă literară, cu o durată de aproximativ două decenii.
Gabriel García Márquez a produs valuri atât de mari în literatura planetei, un adevărat tsunami, povestind pur şi simplu ce a trăit, începând din copilărie. Dar povestind ce a văzut el, nu ce au văzut alţii, care nu ştiu să vadă. Ţinutul pe care l-a inventat, Macondo, este fantasmagoric şi neverosimil.
În acelaşi timp, din perspectiva sensibilităţii şi visului, este cu totul şi cu totul real, iar cartografii ar trebui să îl ia în considerare şi să-l treacă pe hartă. Scriitorul priveşte lumea nu printrun ochean şi nici prin lupă, ci printr- un caleidoscop, care recombină elementele realităţii.
Se joacă şi prin joc ajunge mai repede la esenţă. El este, înainte de toate, un povestitor. Îi place atât atât mult să povestească şi o face cu atât de mult farmec, încât în concepţia lui, rezumată în titlul unei cărţi de confesiuni, chiar de asta trăieşte, ca să aibă ce povesti.
