„Posteritatea lui Sîrbu este o sferă ce creş­te necontenit, prin pulsaţia neîntreruptă a centrului ei vital“, scriam la finalul unui studiu monografic dedicat celui mai atipic component al Cercului Literar de la Sibiu. Nu era o extraordinară intuiţie critică. Era ceva uşor de observat şi de explicat, în condiţiile în care opera lui Ion D. Sîrbu, pe cele mai semnificative segmente ale ei (jurnalul şi romanul distopic), fusese una „de sertar“, iar biografia lui oferea un material consistent de cercetare şi semnificare. Spre deosebire de un Doinaş, cu o bogată receptare critică şi o supraexpunere publică, pe timpul vieţii, Sîrbu este citit şi recitit astăzi, într-un context al libertăţii pe care scrierile lui din urmă îl vizau. Asimetria cu posteritatea celorlalţi „cerchişti“ e izbitoare; şi ea se datorează nu numai cazului reprezentat de Ion D. Sîrbu, ci şi nodului social-politic şi moral-intelectual pe care aproape fiecare text al său îl prezintă cititorului. La antipodul manierismelor estetizante, al parabolicului hipercodificat şi al textualismului anilor ’80, scrisul acestui autor este asumat şi profund angajat. E vorba de un intelectual de stînga şi de un scriitor care, prin paginile lui, face una dintre cele mai bune radiografii ale socialismului real în care a trăit peste patruzeci de ani, pînă la moarte. Adevăratul proces de profunzime al comunismului se poate face, cred, de la stînga, nu de la dreapta ideologică. Din Supra­vieţuirile lui Radu Cosaşu, din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sîrbu, din paginile memorialistice ale lui Paul Cornea totalitarismul dejist ori ceauşist ne apare descompus în axele şi punctele lui, fiind scos traumatic din experienţa unor vieţi refuzînd nivelarea. Iar un capitol distinct al acestor rememorări (fie ele prozastice, diaristice ori memorialistice) este oferit de continua supraveghere a intelectualului din la