A trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte.

Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.

Daniel Ioniţă este unul dintre ultimii romantici ai îndeletnicirii de antologator. Stabilit în Australia, la Sidney şi având altă profesie decât aceea de literat, el a continuat să citească, totuşi, de-a lungul anilor, poezie românească, aşa cum făcea şi înainte de a se expatria.

„Toată povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi stăpâneau la nivelul de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime – un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice ale lumii.”

Ce frumos ar fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi bună-credinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinatari ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii!

Munca de traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format, treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune