În dezbaterea culturală din România au intrat, mai nou, jurnaliştii justiţiari, cei care dau impresia că se pri­cep la toate. După schimbarea conducerii ICR, tot mai multe voci „televizuale“ – a căror competenţă în ma­te­rie de artă este sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire – pun în discuţie criteriile de selecţie a titlurilor şi au­to­rilor traduşi în limbi străine în ultimii şapte ani. Cum Maelstromul politicii dîmboviţene pare să fi atins şi sfera culturii, mulţi au impresia că în acest interval tem­po­ral au fost promovaţi scriitorii „băsişti“ – afirmaţie pe cît de enormă, pe atît de neadevărată. Ba, mai mult, se invocă tot mai des faptul că lipsesc de pe lista au­to­ri­lor traduşi nume grele ale literaturii române contem­po­rane: Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Po­pescu etc. Cum să le explici unor pseudoexperţi (care se pretind liberali) că principiul cerere-ofertă func­ţio­nează şi în materie de politici culturale, nu doar în eco­no­mie? Cum să-i convingi pe cei dinainte convinşi că nimeni, nici măcar preşedintele României, necum cel al ICR-ului (indiferent care ar fi numele lui), nu le poate im­pu­ne unor edituri străine nume de autori sau titluri de cărţi, că traducătorii nativi sînt liberi să aleagă ceea ce vor dintr-o ofertă editorială foarte bogată? Cum să-i con­vingi că valoarea artistică e stabilită de oameni de spe­cialitate – critici literari, editori, traducători –, mult mai îndreptăţiţi să-şi exprime un punct de vedere calificat, şi nu se decide la televizor, în tribunale improvizate, în care se plătesc poliţe şi unde criteriul politic pare să fie singura unitate de măsură pentru cei care altfel predică depolitizarea culturii? În acest număr al revistei Obser­vator cultural, traducători şi editori, majoritatea străini – şi, deci, „vinovaţi“ de promovarea scriitorilor ro­­mâni în străinătate –, vor vorbi despre criteriile care au stat şi