Câteva desene sunt de la Mărăşti, din 1917. O inedită mărturie despre o pagină însemnată a istoriei noastre. Este pentru prima dată, după 95 de ani, când aceste desene văd lumina zilei, ele fiind păstrate de nepotul eroului, Crişan Rădulescu.
Caietul şi creionul, în raniţa soldatului Bărbulescu
La atac, fraţilor! Sună gornistul. Sudoare, teamă, curaj, totul învăluit în praf, în schije. Explozii peste tot. Pământul se cutremură. Suntem în mijlocul Primului Război Mondial, pe câmpurile de luptă ale României. Au trecut deja 95 de ani de atunci? Ca o clipă, şi te poţi întoarce în timp, să simţi praful de puşcă şi groaza. Să vezi totul. Până şi chipul soldaţilor. Şi îndârjirea lor. Cineva este acolo, un soldat, pe numele său Dincă Barbu Bărbulescu, din Regimentul 18 Infanterie Gorj. Aleargă între linii, duce corespondenţa de la comandanţi către ofiţerii care trebuie să pună în practică planul de atac. Duce şi scrisori către camarazii săi de arme. Face şi muncă de topografie, pentru că de meserie este pictor de biserici. Ştie să deseneze foarte bine. Are în raniţă, pe lângă toate celelalte lucruri, şi un carneţel cu foi albe. Şi un creion. Traversează satele, trece printre soldaţi, vede bătăliile, ofensiva, retragerea, vede groaza, vede case distruse de bombardamente, ţărani care fug din calea prăpădului, dar şi oameni care se opresc să-şi tragă sufletul şi să ia o gură de apă dintr-un izvor, vede şi soldaţi care se opresc să mănânce pe fugă ori soldaţi care stau de pază, îngânând câte un cântecel sau aducându-şi aminte de satul lor. Ochiul desenatorului observă toate aceste lucruri. Şi din fuga sa, la datorie, o clipă se opreşte Barbu Bărbulescu, scoate din raniţă caieţelul şi creionul, iar mâna-i fuge pe foaia albă. Linii, puncte, mare atenţie la detalii, la chipuri, la lacrimi, la durere. Totul trebuie să fie acolo, în desen. Aproape că e o fotografie. A
