"Îi rog pe cititorii bărbaţi ai ziarului să răspundă în locul soţului meu”
Trebuie să vă mărturisesc şi eu povestea mea de viaţă; n-o pot numi nici de iubire şi nici de dragoste, pentru că acestea sunt cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată, într-o căsnicie care a durat cât o viaţă.
Soţul meu m-a înşelat. Pe la mijlocul vieţii a clacat. Un bărbat cu şarm, apreciat de toţi cunoscuţii, inteligent şi sclipitor, s-a apropiat de o colegă puţin mai mare ca vârstă decât fiica lui. O ecuaţie simplă, arhicunoscută. Deşi semnele erau evidente, a preferat să nege. Un an, doi, trei... În ochii mei a decăzut moral, iar copiii au hotărât să plece la studii în străinătate. Nu puteau trăi într-o atmosferă înveninată de reproşuri. Eu îi reproşam trădarea şi umilinţa. El, nerecunoscând nimic, ba, mai mult, învinuindu-mă de halucinaţii, contabiliza anii pierduţi pentru a aduce bani în casă şi-a plăti studiile copiilor.
Situaţia devenise de-a dreptul stânjenitoare pentru că eram prieteni cu noua lui muză şi soţul ei. Cu timpul devenisem patru oameni de nedespărţit. În ochii lumii reprezentam frumosul: două familii de vârste diferite, care se respectă şi se distrează minunat. Atracţiile adulterine păreau gesturi prieteneşti. Ştiam totul unii despre alţii, plecam în excursii, ne puneam mâncare la pachet, râdeam mult. Cât ne invidiau ceilalţi!
Dar a venit şi ziua aceea, a confruntării. Intrasem în posesia lungii corespondenţe de dragoste a soţului meu. Să mă înţelegeţi! Avusesem bănuieli şi certitudini, dintotdeauna, dar acum intrasem în peştera lui Ali-Baba. Peştera cu comori! Soţul meu, prietenul şi amantul zilelor mele, omul pe care l-am ridicat dincolo de stele şi căruia m-am devotat discret, dar total, uitase cine este. Se înflăcărase dincolo de fire, avea aripi de foc, dar se coborâse la nivelul primar de înţelegere. Fără a j
