Dintre scriitorii exilaţi odinioară, Dumitru Radu Popa şi-a păstrat nealterată o anumită frondă a imaginarului. El a rămas fidel viziunii prezente în eseul de debut despre Antoine de Saint-Exupery, Aventura cunoaşterii, din 1980.
La 31 de ani, Dumitru Radu Popa jongla cu talent speculaţiile scriitorului francez, fascinat, ca toată lumea, de lumile Micului Prinţ. Discursul îndrăgostit anunţa de fapt, în subtext, povestirile de mai târziu, din volumul Călătoria (1982), debutul său în proză. Alături de Fisura – apărut în 1985, anul plecării din ţară –, titlurile alese de Dumitru Radu Popa sunt mărcile unui sistem compact, neabandonat, în ciuda unor intermitenţe tematice din anii nouăzeci. Apărut de curând, romanul Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări face rocada cu imaginarul de dinainte de exil, marcând în plus acele zone interzise altădată; între acestea, lumea carcerală, cinismul totalitarismului şi chipurile infernului social. Aventura cunoaşterii, călătoria şi fisura vor fi, aşadar, metafore fertile ale cărţilor semnate de Dumitru Radu Popa, la care nu a renunţat, indiferent de context.
Între două literaturi ce se războiesc şi se împacă, Dumitru Radu Popa se întoarce cu cel mai recent roman în zonele neexplorate ale unei memorii româneşti, redate prin filtrul ficţiunii biograficului. După Traversând Washington Square (1999), La Revoluţia Română (2000) şi Sabrina şi alte suspiciuni (2004), unde tema identităţii hibride şi a discursului postmodernist erau singurele posibilităţi de supravieţuire într-un exil prelungit, în Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări citim o istorie atipică despre prigoana greco-catolicismului din nordvestul ţării. Dumitru Radu Popa renunţă la bună parte din arsenalul caricaturalului, la umor şi erotism, suspendând, astfel, tema globalizării din romanele precedente. Locul îl ia istoria închisă în marginile temporalităţii absurde
