Puterea dragostei
Urca sprintenă pe cărarea ascunsă de brazi. Acolo sus, după ce trecea de nişte stânci albite de ploi, era o odaie, un adăpost de vară pentru vaci. Acolo o aştepta Mitru, de câte ori putea să scape de acasă, de lângă nevasta care-i fusese dată, cu de-a sila, de părinţi. Se iubeau mereu pe fugă, mereu cu grija de a nu fi văzuţi de cineva. Dragostea lor înflorise demult, într-o primăvară, când erau doar copii, odată cu primele flori ieşite din zăpezi, s-a copt ca fânul de-a lungul verilor ce au urmat şi părea, la începutul acelei toamne, aşezată într-un tipar din care nu mai putea fi clintită de către nimeni şi nimic. Nu vorbeau prea multe când erau împreună. Nu prea aveau ce-şi spune. Se cunoşteau altfel decât din vorbe, se înţelegeau doar uitându-se unul la altul. Iar ceea ce vedea fiecare în ochii celuilalt era de-ajuns ca să-i întărească pentru tot ceea ce li se întâmpla în viaţa zilnică de jos, din sat, viaţa cu toate ale ei, bune şi rele, aşteptate şi neaşteptate, dorite ori bănuite. El, ca ginere al celui mai bogat negustor de oi din sat, ea, ca singura fată a unei văduve.
Adeseori, pe-acolo pe unde-i purtau treburile gospodăreşti, vântul le aducea dinspre creste miros suav de cimbrişor şi de sovârf şi le amintea amândurora de clipele petrecute în penumbra adăpostului din munte. Şi asta îi ajuta să treacă mai uşor peste zile. De multe ori, când erau printre oameni, în sat, păreau rupţi de lumea asta, căci pe chipul lor se aşternuse seninul acela izvorât din iubire, ca o pecete, ca o părere, ca umbra lăsată de-o aripă în zbor. De aceea, poate, lui i s-a dus vestea că este tăcut şi cam ursuz şi oamenii îl lăsau repede în pace şi-l cam ocoleau, iar despre ea se spunea "că nu e cu toate acasă”, pentru că n-avea răbdare să stea de vorbă cu celelalte femei, era mereu grăbită, mereu pornită să plece undeva, parcă mereu cu
