În ultima vreme - şi de două decenii încoace! - şuvoaie de ură şi de indiferenţă se revarsă, încă şi încă, peste întreg angrenajul social. O mare de oameni îngânduraţi privesc, neputincioşi, la torentul care cade şi iar cade peste capetele lor... Nu este vorba de o operă de artă, ce înfăţişează o lume imaginară, supranaturală, pictată de un reprezentant al Şcolii flamande, precum Hieronymus Bosch, ci de o secvenţă reală din zilele noastre. Una care ori te îndurerează, până la topirea fibrelor intime ale fiinţei tale emoţionale, ori te pune pe fugă. O fugă fără perspectiva întoarcerii.

Excluzând intenţia de a supradimensiona tensiunile contextului actual, mintea îţi acceptă greu imaginea reprezentării unui grup de indivizi capabili să urască milioane de oameni, doar apăsând pe butonul declanşării unei ploi otrăvitoare.

Şi totuşi, ţara se confruntă, chiar şi la două decenii după "odioasa dictatură", cu un val violent de nepăsare şi de duşmănie a unei minorităţi, lipsită de principii, faţă de o majoritate covârşitoare. Cel puţin aşa se zăreşte printre stropii grei - de precipitaţii politice... radioactive - alimentate, la propriu şi, deopotrivă, la figurat, de uşurinţa cu care se schimbă macazul politic, în special, "abilitate" ce le-a permis, unora dintre ai lor, să se cocoaţe mult prea sus, pentru a-i privi, cu lehamite, pe cei de jos.

Nu e dificil să te lămureşti că în această mare de oameni suferinzi, cocoţaţii (pe spinarea majorităţii îngândurate!), "urcătorii" de trepte care îşi închipuie că sunt voievozii neamului, fac tot ce le stă în puteri pentru a suprima orice speranţă de supravieţuire. Culmea, într-un spaţiu în care au trăit şi au rezistat strămoşii noştri, de-a lungul unei istorii zbuciumate. Acest articol nu are o trimitere directă la cineva anume, ci la cei care şi-au însuşit, cu sârg, lecţia ascunsă a comunismului, îmbogăţind-o în fa