Personajele lui Caragiale trăiesc în vizită. Mesele (şi mai puţin mâncărurile, fiindcă rareori maestrul coboară până la detaliu) ocupă, deci, în toate formele lor, un loc important.
În schiţe, există gazde care întind sau pregătesc mese, şi capi de familie care se descurcă frugal. De pildă, doamna Aglae Verigopolu târguieşte din mers cele necesare unui dejun care, deşi nu ni se dau amănunte, pare că impresionează. Prilejul este un Sfânt Dumitru, care pe soţul ei îl prinde suprimat, dar fără să dispere. Motivele se cunosc. Vizita de Sfântul Ion, la madam Maria Popescu, mama neastâmpăratului maior de roşiori, e mult mai modestă. Nu se ia decât o dulceaţă cu cafea, şi nici asta în linişte.
Ocazia în sine e întotdeauna mai importantă decât masa. Dejunul din La Peleş, dejunurile din O scrisoare pierdută, ceaiul monden din Five o’clock sau serata muzicală din O lacună sunt forme, deloc savuroase, ale presiunii timpului. Nu se bucură, oamenii trăitori într-o epocă, de altfel, elegantă, nici de tihnă, nici de companie. Mesele sunt obligaţii, nu bucurii.
De aceea, fiindcă masa e pretenţie, şi nimic mai mult, când nimeni nu bagă de seamă se mănâncă deseori în tren, fie şi o bomboană, sau o ciocolată. Campion e Mihalache Georgescu, din Tren de plăcere, care-şi trimite de-acasă merindea pentru excursia la Sinaia, la clasa a III-a, cu soacra, şi ajunge să o împartă tot cu ea. Ispita de a mânca pe vapor, din Pastramă trufanda se lasă, ştim, cu încurcături mult mai neplăcute.
Popa din Art. 214 mănâncă, în deplasare, nişte ţâri, deşi avocatul la care venise cu pricină îi oferă, după obiceiuri din alt film, apă şi dulceaţă. Un simplu protocol care, de bună seamă, nu ţine de foame.
Fără voie mănâncă şi d. Lefter Popescu, încasând în faţă, de la chivuţele pe care le bănuieşte de furt de bilete norocoase, o strachină de prune lojnite. Apetisantă
