Spovedania
Am 57 de ani şi, pentru a înţelege miracolul care s-a produs cu mine, trebuie să vă destăinui o parte din viaţa mea. Am fost crescută într-o familie foarte iubitoare, în care am învăţat să primesc, dar şi să dăruiesc multă iubire. Până la 22 de ani, am fost cel mai fericit copil din lume, singurul lucru rău fiind faptul că tatăl meu, ofiţer de carieră, nu era un om credincios şi îşi ţinea familia departe de Dumnezeu. În adolescenţă am fost o atee convinsă, nepierzând vreo ocazie de a-mi bate joc de cei care credeau, lucru pentru care astăzi mă căiesc profund. De altfel, la 22 de ani, au început necazurile: m-am căsătorit cu cel mai nepotrivit bărbat; la 23 de ani, am născut un copil handicapat care, cu toată îngrijirea şi dragostea ce i le-am dat, a murit la 13 ani (nu a vorbit şi nu a mers niciodată). Menţionez că nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru el niciodată. La 26 de ani am divorţat, iar la 28 de ani am încercat din nou o viaţă în doi (în concubinaj), care în timp s-a dovedit mai rea ca prima. Am suportat numeroase bătăi, beţii şi umilinţe până la 31 de ani, când ne-am despărţit. La 33 de ani, m-am recăsătorit cu "omul lui Dumnezeu”, un fost coleg de liceu, de facultate şi de serviciu. Prin el, viaţa mea s-a întors spre credinţă şi rugăciune şi, încet-încet, din vajnica atee care am fost, am devenit o practicantă ortodoxă. Multă răbdare a avut Dumnezeu cu mine şi cred că mă iubeşte, dacă în cele din urmă m-a ajutat, înfăptuind cu mine o minune.
În anul 1992, mi-am descoperit un nodul la sân, dar numai în 1994 m-am decis să mă duc la oncolog. Medicul a hotărât operarea acestei tumori "cât o portocală, 60% malign şi 40% benign”, după opinia lui, dar eu "am fost condusă de Dumnezeu” pe calea tratamentelor neconvenţionale, pe care le-am urmat fără să am dureri, fără să întrerup serviciul, până în toamna anului 1998, când am încep
