O meditatie scurta despre un subiect macabru. Exista fascinatii dubioase. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru cimitir. Dincolo de a fi o realitate si o speranta, tintirimul este un topos literar si artistic. Poetii au reflectat adesea in cuprinsul lui, cand nu au coborat, precum odinioara George Bacovia, direct in cavouri. Asa incepe, toata lumea stie, volumul Plumb din 1916: "Dormeau adanc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmant -

Stam singur in cavou... si era vant...

Si scartaiau coroanele de plumb. Dormea intors amorul meu de plumb,

Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig -

Stam singur langa mort... si era frig...

Si-i atarnau aripile de plumb". Neindoios, in cimitir, inspiratia vine mult mai usor. Sunt si multi ingeri ocrotitori acolo. Daca nu ma insel (si nu ma insel), pricina este simpla. Poetii canta, de obicei, doua (si numai doua!) teme: amorul si moartea. Pentru amor, este nevoie de o curtezana planturoasa, cu sani, solduri, coapse, rotunzimi si moliciuni. De veacuri si veacuri, poetii iubesc femeia care se revarsa generos pe de laturi, femeia fara muchii si ascutimi. Astazi, din pacate, in estetica feminina, este la moda scheletul. Muza frumoasa nu trebuie sa traga la cantar mai mult decat o pana de cocor. Priviti exponatele famelice de la paradele de moda. Daca sufli mai tare in directia lor, risti ca modelele sa dea cu capul de tavan. O astfel de frumusete gracila place, nu neg catusi de putin acest adevar pretios, dar nu inspira pe nimeni. In consecinta acestui fapt de psihologie a profunzimilor (si din lipsa de femei adevarate), poetilor nu le ramane decat sa laude adancul mortii. Vast program! Nu am aflat inca de ce murim. Si nici de ce suntem aruncati in ograda universului fara acordul nostru scris si tiparit. Pentru a smulge acest secret, poetii (prin poet inteleg, fireste, orice fel de scri