Am de căutat un fragment în Bătrâneţe şi moarte… Dau peste altul: „Sunt, poate, prea tânăr ca să scriu aici. Tata, cu 77 de ani ai lui, îmi apare ca Matusalem.” 77, câţi am eu acum. Prin urmare, nu sunt prea tânăr ca să scriu aici. Prea bătrân ?
Telefonează Corina: Maxone a avut astăzi ultima zi de liceu. Maxone, pe care-l duceam la parcul cu huţe şi la parcul cu munţi! Iar epoca Ceauşescu e departe. O viaţă de când s-a încheiat. Începe să fie o viaţă de când ne-am mutat la Bucureşti.
T îl convoacă telefonic pe un meşter care a mai fost în casă, demult. „Ştiu, cum să nu ştiu. Clădirea din fundul curţii. Domnii aceia în vârstă.” Apreciem: n-a zis bătrâni.
Suntem în scurtul anotimp dintre iarnă şi vară. Mi-am reluat plimbările spre parcul Ioanid.
Dinescu nu glumeşte. Credeam că găteşte numai la televizor, dar l-am găsit în bucătărie, curgând apele pe el.
Conspect. Cultura franceză: „Expresia înaintea Naturii. Suntem în faţa unei culturi a formei care acoperă forţele elementare…” Cultura franceză a înăbuşit „clocotul primar” al omului. Nimic shakespearian în ea. A cultivat numai imanenţa, dar a cultivat-o în adâncime. Nu are deschidere nici către cosmos, nici către haos. Doar către evidenţe. În alte culturi – engleză, germană –, ce este evident e mediocru sau absurd.
La un cu totul alt nivel decât gongoricul Îndreptar pătimaş. E greu de înţeles cum a putut Cioran să-l mai scrie după ce, cu un an, doi înainte atinsese în acest Despre Franţa nivelul de pertinenţă şi concizie pe care-l va avea ca scriitor francez. Strălucitor fusese şi în Schimbarea la faţă…, dar acolo cu strălucirea unui exaltat. Aici, în Despre Franţa, strălucirea e bine controlată, încă de pe acum, încât, deşi el condamnă eseul ca pe o „Colecţie de exagerări bolnăvicioase”, e de făcut un amendament la afirmaţia (mea), altfel justifica
