Brînduşa auzise de la doamna directoare Georgeta Ciochină, care auzise la rîndu-i de la un profesor ieşit de mult la pensie, cine fusese de fapt acest Nicolae Dudescu.

Şcoala generală Nicolae Dudescu se află pe fundul unei depresiuni, la capătul unei străduţe de un kilometru coborînd în pantă, străjuită de case şi vile boiereşti vechi de o sută de ani, cu două şi trei etaje – ziduri împînzite de iederă şi viţă sălbatică, terase umbrite de brazi şi frunzişuri de platani seculari, cu trunchiuri pătate de hărţi de coajă gri-verzulii, curţi cu pajişti şi fundături cotropite de buruieni viguroase, boscheţi tunşi în chip de gard viu, bănci şi mese de lemn geluit, chioşcuri cu streşini traforate şi pereţi din reţele de şipci încrucişate.

Nemişcarea susţinută de uguitul guguştiucilor e animată în răstimpuri de figura fosilizată-străvezie a vreunei bătrîne scuturînd o cîrpă de praf peste un pervaz de fereastră. Zgomotul traficului supraaglomerat de maşini din centrul oraşului, aflat la mai puţin de doi kilometri depărtare, ajunge aici estompat, iar după lăsarea serii dispare definitiv, ca şi cum casele boiereşti dimpreună cu şcoala coboară sub pămînt, într-un gol al zbuciumului vremurilor.

Brînduşa auzise de la doamna directoare Georgeta Ciochină, care auzise la rîndui de la un profesor ieşit de mult la pensie, cine fusese de fapt acest Nicolae Dudescu. Cică un învăţător activ prin anii cincizeci, într-o comună limitrofă a Piteştiului, se spune că de felul lui cam nevropat: bătea copiii de-i zvînta, posedat se pare de un har pedagogic sărit din normă, graţie căruia s-a ales cu titlul de învăţător emerit, ajungînd un soi de personalitate anonimă a învăţămîntului românesc, cu numele pe firma şcolii unde-şi făcea deacum veacul Diavolul în ture de zi şi de noapte de cîte douăsprezece ore.

Prima jumătate a zilei trecea repede, cu zarva copiilor