Eu, întotdeauna, gură & limbă, întoarcere, rău, gramatică, discurs fără gramatică, poezie, revoltă, târfă, dorinţă, speranţă, tăcere, tandreţ e, inimă, excelenţă, eternitate, da, nu, bal, ambiguitate. Apoi şcoală, sfârşit, nimic, vis, utopie, piele, femeie, târziu, cal, sabie, înviere, oglindă. Apoi poveste, sunt, mamă, fericire, somn, tuns, identitate, intersecţie.
Sunt, acestea, o mică parte dintre „articolele” indexate de Matei Vişniec în „dicţionarul subiectiv” (sau, cu o şi mai frumoasă formulă, „dicţionarul interior”) care este Cabaretul cuvintelor. Ideea acestei cărţi e pe cât de spirituală, pe-atât de simplă, mai ales dacă luăm în calcul lunga tradiţie care o precedă. Voltaire, cu Dicţionarul său filozofic şi Flaubert, cu faimosul Dicţionar de idei primite de-a gata, sunt doar doi dintre posibilii înaintaşi. Mai aproape de noi, în spaţiu şi în timp, la aceeaşi categorie, putem cita un adevărat campion: regretatul Mircea Horia Simionescu, autor al Dicţionarului onomastic şi al Bibliografiei generale. Vişniec construieşte, aşadar, poveşti în jurul acestor sintagme (căci de multe ori sunt sintagme, nu doar cuvinte izolate), jucând în cazul fiecăreia câte-o falsă comedie morală. Cutare vorbă de duh ar fi niţel cam infatuată, alta se dovedeş te enervantă de-a binelea, dând dovadă de caracter îndoielnic, alta e sortită, inerent, decăderii. Sunt nişte scenete, în fond, fără-ndoială nostime, încontinuu predispuse la calambur, exploatând în grabă o serie de trucuri verbale şi lăsându- se, nu o dată, atrase de tentaţia gratuităţii uşor naive.
De aceea, cred, rolul lor nu trebuie exagerat. Nici în bine, nici în rău. Numai admiratorii cei mai fervenţi ai lui Matei Vişniec ar putea vedea în Cabaretul cuvintelor altceva decât un exerciţiu agreabil de stil. Care, rămânând fără doar şi poate o reuşită, nu are cum să concureze totuşi nici cu cele câteva vol
