Proximităţi şi mărturisiri (Editura Cartea Românească, 2012) nu este primul jurnal al poetului Ioan Pintea; discursul liric din Frigul şi frica, Mormântul gol, Grădina lui Ion sau Casa Teslarului a fost mereu dublat, în timp, de jurnale, cărţi de convorbiri cu Nicolae Steinhardt sau părintele Stăniloae, mărturii şi mărturisiri, exerciţii de interpretare, admiraţii ortodoxe, proză memorialistică, eseuri teologice şi literare, precum cele din Primejdia mărturisirii. Convorbiri de la Rohia, Bucuria întrebă- rii ori Jurnal discontinuu cu N.Steinhardt: aici se rostesc eseistul, publicistul, prozatorul, memorialistul şi, înainte de toţi, cititorul, pentru că, iată, Proximităţi şi mărturisiri este, în primul rînd, un jurnal de lectură. Ioan Pintea citeşte enorm – cărţi de cult, texte de Novalis, Andrei Pleşu, Kafka, Rilke, jurnalul lui Alexandru Baciu, Radu Petrescu, Ştefan Câlţia, teologi, filosofi, istorici ai mentalităţilor –, pare a rătăci printr-o bibliotecă borgesiană, fără strategii de lectură şi fără a căuta ceva anume: în pofida diversităţii deconcertante a cărţilor şi autorilor, însă, autorul jurnalului de lectură din Proximităţi şi mărturisiri, asemeni monahilor care s-au nevoit în pustia bogată a bibliotecilor, caută ceea ce el însuşi numeşte meşteşugul riguros al gîndirii şi ceea ce monahii, de felul lui Gavriil Uric de la Neamţ, numeau tehnica misterioasă a cititului.

Nu ştiu vreo carte serioasă din actualitatea noastră literară care să cuprindă atîtea definiţii, elogii şi, mai ales, analize temeinice despre „dulcea zăbavă” de care vorbea cronicarul din alt timp; lectura e salvare, refugiu din faţa gîndurilor negre pe care le iveşte realitatea zilelor trăite aici şi acum, e o terapie prin care mintea se poate „muta” („Mută-ţi mintea!”, ne îndeamnă duhovnicul); în lectură se pot (re)descoperi zăpezile copilului de altădată („Copilul din mine refuză un Cră