Cu cît ne apropiem de data alegerilor parlamentare, cu atît lupta electorală se înăsprește. Este un truism dovedit în toată lumea, cu accentele și nuanțele de rigoare. Sigur că democrația din Belarus sau din Coreea de Nord înseamnă ceva, iar cea din Islanda sau din Finlanda altceva, dar ideea rămîne. Cum se poziționează pentru această bătălie finală cele două mari blocuri politice din România? Va reuși unul dintre ele să obțină mult rîvnitul prag de 50%? Sau se va apela iar, pentru a nu ştiu cîta oară, la soluțiile „imorale“ care au făcutRomâniei mult mai mult rău decît ne putem închipui? Să încercăm o scurtă trecere în revistă a situației, pe fondul unor mișcări strategice din ultimele săptămîni. Mai întîi, a fost lansarea cu mare tamtam a candidaților USL. Aparent o fastuoasă chermeză populară, cu un mesaj către mulțimile nemulțumite de guvernarea băsesciano-pedelistă. Dincolo de grandoarea și de culoarea – albul domina, toată lumea fuge de roșu în România – percepției publice, evenimentul a dovedit capacitatea PSD-ului – mult mai bine coagulat organizatoric decît PNL-ul frate de cruce și PC-ul megieș – de a mobiliza norodul. În mod cert, aici, pe terenul plat, fără denivelări, al mulțimilor, se va da bătălia finală pentru voturi. La locale, în confruntare directă, această luptă, pentru PDL, a fost un dezastru. A urmat tactica luptei de partizani din spatele frontului, bine condusă de PDL-ul băsescian, cu sprijinul, nici măcar nu mai este un secret, al instituțiilor cu atribuții gingașe. Cu foarte bune rezultate pe moment și cu relansarea luptei politice. Eșecul debarcării lui Traian Băsescu a dat aripi europarlamentarilor pedeliști, deveniți trompete ale salvgardării democrației din România. Pe acest fond al lui „Ven­ceremos!“, cu îmbrățișări nocturne, au urmat încuscririle și încrucișările PDL cu fel de fel de formațiuni politice conduse de lideri vocali,