Am 14 ani. La televizor, o reporteră intervievează cu nerv un cetăţean care nu vrea să se încadreze în cîmpul muncii. Mama visează în faţa ecranului alb-negru, „ce meserie frumoasă, asta mi-ar plăcea şi pentru tine“. Am 19 ani. Intru la Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti cu media 9,16. Am 23 de ani. Termin facultatea cu 9,87. Sînt profesoară de limba şi literatura română la o şcoală din Roşiori. Am 26 de ani. A fost Revoluţia. Sînt profesoară de limba şi literatura română, dar şi de latină, la Liceul „Petofi Sandor“ din Bucureşti. Un profesor din facultate, consultant la emisiunea de limbă maghiară, îmi spune că în Televiziunea Română se caută redactori. Dau concurs. Cîştig unul dintre locuri. Învăţ. În fiecare zi. Am un copil. Am un soţ. Am o meserie nouă. Am trei misiuni şi o balanţă extrem de sensibilă. Nu pot da greş nicăieri. Anticipez şi mărturisesc. Voi da. Alerg la filmări. Car trepiedul. Car Nagra. Aflu unde e laboratorul de developat. Aştept cu emoţie filmul. Înşir metri de peliculă pe cuiele coşurilor din stinghii de lemn şi pînză. Operatorii şi monteuzele sînt primii mei profesori. Car VPR-urile, benzile acelea magnetice, mari cît o valiză. Învăţ din mers, citesc, spionez redactorii şi realizatorii mai vechi. Ei îşi apără profesia. O tăinuiesc. Iar nou-veniţii trebuie să se descurce aşa cum îi ajută mintea, abilităţile de comunicare, ştiinţa de a fura. Fur. Cu talent. Fără modestie. Meserie. Vin pe rînd dimineţi al căror şir nu-l mai socotesc. Am 28 de ani. Fiul meu merge la grădiniţă. Cafeaua, biblioteca, arhiva de film, cabinele de montaj. Limba noastră, Simpozion, Studioul de literatură, Studioul tînărului scriitor. A apărut Beta. Mai puţine kilograme de cărat. Colegi noi. Editori. Învăţăm iarăşi. Împreună. Rîdem de colegii care cer casete de ceaţă. Operatorii ne iau peste picior spunîndu-ne că nu pot filma pentru că s-a strîm