Scriam, în articolul trecut, despre prăpăstioasa viziune asupra patriotismului care bântuie în paginile presei române. S-ar părea că globalizarea îşi propune să anuleze un sentiment milenar, în pofida eschivei curent practicată „noi, nici vorbă, nu.” Punctul de pornire îl constituie, mai de fiecare dată, o afirmaţie insolită datorată scriitorului englez Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii”. Cum se vede, Johnson avea, punctual, o ţintă anume, ceea ce polemiştii noştri menţionază, dar imediat uită, conferind excepţiei statut de regulă. Ov. Iancu, în revista electronică „Acum”, şi-l ia şi el portdrapel pe Johnson, în sentinţa căruia pare a găsi „întreaga cheie” în care „se cuvine dezbătută ideea de patriotism”. Fals!
„Întreaga cheie” nu poate fi aflată într-un „context special” şi-n absenţa validării generalului. Ca noţiune abstractă, crede autorul, „patriotismul nu este deloc dăunător”. În practică însă, e oribil: duce la excrescenţe şi exagerări, degenerând în naţionalism, şovinism, xenofobie. Să corectăm mai întâi lecţiunea cronic incorectă „xenofobie = ură faţă de străini”. Toate dicţionarele lumii traduc din greacă (xenos + phobos) corect, adică xenofobie = frică de străini. Şi nu ură. Se pare că nu mai este nimic de făcut: până şi-n documentele oficiale emise de ONU, xenofobie apare tot cu înţelesul de ură faţă de străini, cuvântul fiind aliniat în aceleaşi citate cu „şovinism”. Greşit, dar... asta e.
Iancu nu se sfieşte să considere patriotismul „un sentiment meschin”. Şi noi care credeam că dragostea în sine, indiferent către ce ţintă este îndreptată şi ce forme de manifestare îmbracă, n-are cum fi... meschină. Decât dacă îmbracă forme patologice, adică excepţiile de la regulă (arghirofilia = iubirea pătimaşă de arginţi etc.), „Întotdeauna – se spune în articol - în patriotism există un versus care nu suportă înlocui
