"Ce-ai păţit frate al meu întru Domnul?", zise graţioasa gazelă, când văzu crocodilul plângând amarnic; cu lacrimi de crocodil, fireşte. "Cum să nu plâng?, rosti acesta, printre sughiţuri. Am citit azi Dilema veche şi am aflat ca sunt tare urât şi rău. Şi că aş fi inutil. Auzi? Tocmai eu, i-nu-til! Ba mai mult, scrie acolo – şi dacă scrie, înseamnă că aşa este – că nu aş fi şi eu, ca tine, ca porcul... ca omul, creaţia Celui de Sus. Cum să nu fiu disperat? De necaz, am să mă arunc în Nil! E şi o formă de protest paşnic. Uite ce zice individul ăsta, unul Andrei Pleşu, despre mine! Şi, pesemne că ştie ce zice, fiindcă m-am informat să văd ce hram poartă... Ca stil, nu scrie rău. A publicat şi o carte elogiind îngerii care - ştiu şi ştii şi tu-, sunt, fără îndoială, tare frumoşi!".
Gazela luă revista şi citi: "Când văd crocodili, sunt indignat până la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sunt urâţi şi răi, lacomi şi sângeroşi, o combinaţie terifiantă de târâre şi atac. Cum să-i socoteşti o "creaţie" a bunului Dumnezeu?". Într-adevăr, semna Andrei Pleşu.
Termină lectura, ridică ochii la cer şi, brusc, izbucni în râs ; unul săltăreţ, aşa cum li se întâmplă mereu gazelelor, apoi rosti: " Omul vorbeşte? Şi tocmai despre urâţenie, lene – căci spune că tu te cam târăşti - şi lăcomie? Păi, cum vine asta? Uite la el cât de burtos şi de straniu este! Nici măcar nu i se vede bine chipul, acoperit cu imensitatea aceea păroasă. Nu ştii ce ascunde sub ea. Iar dacă privesc atentă, căci eu nu pot fi decât atentă, chiar şi ochii îi sunt destul de acoperiţi. Măcar tu, aşa cum eşti, nu ascunzi nimic. Ba mai mult, rabzi îndelung, apoi, când ţi se face foame, te mişti iute, eşti ca trăznetul. E drept ca tu şi vezi foarte bine... Te străduieşti, depui efort pentru agoniseală, mănânci, apoi ţii post negru cu lunile. Dimpotri
