Pe de o parte, vorbim (scriem) tot mai des despre valorile tradiţionale – de la gastronomie la meşteşuguri, de la cântece şi dansuri la ospitalitatea omului de la ţară. Pe de altă parte, toate acestea, în loc să le dezvoltăm, să le includem într-o poveste frumoasă (precum cea a turismului rural autentic ori a culturii strămoşeşti relevate), le aşezăm sub clopote de sticlă, de unde le mai scoatem doar când avem ceva de demonstrat, ori la sărbători, ori când avem musafiri, ca să ne fălim cu bruma noastră de tradiţie. De-aceea, ori de câte ori găsesc locuri unde oamenii se străduiesc să-şi păstreze zi de zi, "in situ”, reţetele din bătrâni, făcând din ele nu doar un brand local, ci unul care să iasă chiar dincolo de graniţele ţării... ei bine, atunci nu pot decât să spun, ca francezul: "Chapeau!”. Un astfel de loc este Berca, o comună buzoiană celebră printr-o mănăstire pictată de Pârvu Mutu Zugravul, prin Vulcanii Noroioşi cei unici în Europa, prin pastrama haiducească şi, mai ales, prin cârnaţii de Pleşcoi, cea dintâi marcă gastronomică românească înregistrată.

Am spus de câteva ori, de-a lungul vremii, legenda cârnaţilor de Pleşcoi. Am amintit şi de particularitatea cărnii "sărate în viu”, precum cea a ovinelor din Normandia, de la Pauillac – care apropie, iată, gusturile din arcul carpatic de cele franţuzeşti (se vede că nu degeaba am zis "chapeau”) şi am publicat şi cu alte prilejuri reţete locale, strânse la ediţiile din trecut ale Festivalului Cârnaţilor de Pleşcoi de la Berca. Iniţiativă locală, a unui proprietar de pensiune, festivalul a devenit, după cinci ediţii, şi el un fel de "marcă înregistrată”, adunând tot mai multe forţe locale, judeţene, naţionale.

După 4 ediţii în care bucatele haiduceşti au "glăsuit” numai în oalele cu reţete buzoiene, toamna asta, festivalul a venit cu o provocare: integrarea cârnaţilor de Pleşcoi într-un reţe