Continui să răsfoiesc al doilea volum de „Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971)", alcătuit şi editat la Polirom de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

N-am insistat destul în articolul din numărul trecut asupra seriozităţii ştiinţifice dovedite de cei trei autori. Aproape un sfert din pagini este consacrat notelor de subsol, cuprinzând date despre toţi „protagoniştii" epocii, mulţi, necunoscuţi de către publicul larg sau chiar de către cititorul fără cultură politică sau istorică, şi a căror „colectare" a pretins o muncă de câţiva ani.

Mă voi referi mai departe la pregătirea de către conducerea PCR a faimoaselor Teze din iulie 1971, care au reprezentat, şi după părerea autorilor, începutul unei „revoluţii culturale" în România ceauşistă. Eşuată parţial, din fericire, cu toate eforturile ideologilor comunişti.

„Revoluţia culturală" şi „cultul personalităţii"

Primul lucru care se cuvine reţinut este coincidenţa dintre debutul „revoluţiei culturale" şi debutul „cultului personalităţii", pe care documentele o fac evidentă.

Revenit din lunga şi nesănătoasa vizită din China, Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnamul de Nord (1-24 iunie 1971), Ceauşescu convoacă o teleconferinţă cu primii secretari de partid ai judeţelor şi cu preşedinţii consiliilor judeţene. Comunicarea pe care Ceauşescu o face la început nu se referă nemijlocit la vizită. Ea enumeră problemele economice la ordinea zilei, spre a încheia cu „necesitatea intensificării spiritului revoluţionar" în cultură.

Obsesia lui Ceauşescu a fost de la început, cum am remarcat în articolul de acum o săptămână, şi până la sfârşit, intensificarea „activităţii politico-ideologice", a controlului, cu alte cuvinte, de către PCR asupra literaturii şi artei.

O lună mai târziu, la 26 iulie, plenarei partidului i se prezintă un raport cunoscut sub num