Solemnitate la Palatul Regal. Politica, mai ales cea liberală, dacă lecturăm în fugă personajele aliniate în scaune, vine să-l omagieze pe Rege și să-i dea o medalie. Mai are Majestatea sa Regele Mihai, singurul șef de stat și armată participant la a doua mare conflagrație mondială, nevoie de o medalie sau o diplomă? Îl poate mișca discursul emoționat și șchiopătat al ministrului de război Dobrițoiu, mic cât un dop și transpirat tot? Da, era în sfârșit nevoie ca politica, Academia, Primăria Capitalei și universitățile să-și amintească, dimpreună cu poporul român, că avem Rege.

Solemnitatea curge în notă aproape dâmbovițeană, cu mici îmbrânceli, glumițe, coate de atenționare, o bârfă mică. Și totuși, toate sunt în notă atenuată, de parcă politicienii adunați la Elisabeta ar fi conectați la ceva ce-i depășește și-i obligă la vorbitul în șoaptă. Liniștea înțepenită se instalează ca la un semn la venirea Regelui. E precedată de așezarea, la o distanță măsurată de regulile regale, a principesei Margareta, a principelui Radu, a principelui Nicolae. Regele, care azi face 91 de ani, nu e compus din gesturi, rezumate la câțiva pași spre jilțul-tron, ci din bronz. Regele e statuia Regelui. Privește, fără să clipească adunarea, palmele, petrecute una peste cealaltă, mi-l amintesc din portretistica regală a lumii. Educația și forța regală înnăscută conferă Regelui o distincție pe care nimeni n-o are. Primește înaltul ordin statal și nu mulțumește, nu aplaudă, nu face temenele, nu-l pupă pe Dobrițoiu, care pomenește în discurs despre onoare, armia română, rolul istoric al Majestății Sale. Primește simbolicul însemn ca și cum știe că i se cuvine și nimic nu-l mai poate mișca. Regele e turnat de mult în bronzul istoriei naționale.

Mă gândeam, coborât din reverii, dacă Regele – sper să nu mă audă cineva – ar fi fost în stare să-l sune pe Blejnar și să-i zică Sorine, s