Oltenii au multe tradiţii, unele frumoase, altele mai puţin plăcute. Însă, chiar şi aşa, ele rămân unice în rândul românilor.

În cartea sa, „Istoria Olteniei“, secţiunea „Antropologie olteană“, Alex Mihai Stoenescu povesteşte câte ceva despre aceste ritualuri ciudate, dar fireşti din sud-vestul ţării. „Unul dintre paradoxurile obiceiurilor olteneşti este contrastul între gravitatea şi frumuseţea funebră a ritualurilor morţii şi ironia cu care este abordată în eposul popular problema ieşirii din viaţă. În plus, Oltenia cunoaşte cel mai interesant fenomen psihologic, cunoscut sub numele de «superstiţia strigoilor», care şochează lumea «civilizată» a Occidentului şi naşte în continuare noi teorii stupide despre vampiri, Dracula etc.“.

Poezii, strigoi, obiceiuri

Puţini ştiu că sufletul acestor tradiţii se află în Gorj, „în repertoriul tradiţional funebru, considerat cel mai arhaic din literatura noastră populară, sub forma ritualurilor şi ceremonialurilor de pregătire. [...] În manifestările ritualice ale morţii, substratul cel mai puternic este al credinţei în lumea dincolo de viaţă, dar ca existenţă a unui tărâm de unde cei plecaţi sunt aşteptaţi să se întoarcă. Cercetătorii în folclor au oscilat mult timp asupra genezei acestor credinţe, fie atribuindu-le stratului creştin, al Apocalipsei, deşi în cântecele mortului din Gorj aluziile creştine sunt extrem de rare şi probabil interpolări mai noi. Cel plecat este rugat să caute, prin mulţimea lumii de dincolo, rudele decedate mai de mult: «Să te uiţi prin ei,/ C-or fi şi de-ai mei» şi care sunt aşteptate cu mâncare şi cu băutură, «cu haine spălate, la soare uscate, cu lacrimi udate», după ce - iarăşi, într-o imagine de o forţă impresionantă - lumânările puse pe mormintele lor sunt lumini trimise în întâmpinarea rudelor pentru a găsi drumul întoarcerii pe pământ“.

Se mai spun lucruri d