Am poposit, de curând, la Mânăstirea Nicula, bucurându-ne de pacea dumnezeiască a locului şi-ngenunchind, pios, în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul ce veghează, dinaintea porţilor împărăteşti; icoana, dovedită ca făcătoare de minuni, e ridicată, în timpul slujbelor, până în centrul rozetei în formă de cruce din partea superioară a iconostasului (invenţie surprinzătoare, egală, poate, doar cu cea de la Mânăstirea Horaiţa, unde, în acelaşi loc, găsim încastrat... amvonul!)  

Mănăstirea Nicula, judeţul Cluj e, cu siguranţă, un caz particular în galeria aşezămintelor de cult creştine din România. La începuturile ei, atestate, documentar, în 1552, Nicula era o vatră monahală modestă, populată de o mână de călugări. Notorietatea şi-a dobândit-o abia peste un veac şi jumătate, când preotul ortodox Luca din Iclod zugrăveşte icoana Maicii Domnului, icoană care, arată izvoarele scrise, a lăcrimat, în anul 1694. Trebuie precizat contextul istoric de la începutul sec al XVIII-lea, când ia naştere, in Transilvania, Biserica Unită cu Roma (sau Greco-Catolică) la care sunt nevoiţi să treacă numeroşi credincioşi ortodocşi; e perioada în care, la ordinul împărătesei Maria Tereza, generalul Bukow doboară, cu tunul, toate lăcaşele mânăstireşti ortodoxe. În consecinţă, Nicula se populează cu călugări greco-catolici, care vor fi înlocuiţi târziu, în 1948, după schimbarea regimului politic (când Biserica Unită cu Roma e scoasă, abuziv, în afara legii), cu călugări ortodocşi.

Fostul stareţ, Mihai Goia, mărturiseşte în legătură cu luarea mânăstirii de la greco-catolici: "Nicula a rămas pustie, în 1948 şi s-au împrăştiat toate lucrurile, tot ce au avut pe acolo, ca şi când vin turcii. N-am gasit nimic la Nicula, decât biserica şi casele aşa cum le-au lăsat ei, greco-catolicii, restul, în interior, absolut nimic. Icoana Maicii Domnului era furată de ei şi dusă aco