Am citit astăzi în presă câteva cuvinte pe care le aştept în România cam de când a căzut comunismul. Am sperat că ele vor veni atunci când, puţin după 1989, câţiva amărâţi de imigranţi români au fost aruncaţi la rechini, în largul oceanului, de pe nava unde se îmbarcaseră clandestin, dispărând definitiv, şi când numai Canada s-a sesizat împotriva criminalilor, fără a putea face totuşi ceva. Am mai sperat că le voi auzi şi când mai multe autobuze de „căpşunari" au fost întoarse abuziv de la graniţa Spaniei pentru o neregulă minoră, iar Ministerul nostru de Externe s-a făcut că plouă, timorat şi incapabil să îndrepte spinarea.

Aş fi dorit să le citesc şi când un şofer beat de la ambasada unei mari puteri occidentale a accidentat mortal un chitarist român de merit, fugind de la locul accidentului, fiind trimis urgent în statul de origine şi fiind exonerat de orice răspundere în virtutea statutului lui diplomatic. M-am gândit din nou la acest lucru şi când, cu puţine zile în urmă, o tânără a fost accidentată grav de un alt personaj din mediile diplomatice, venind de pe un alt meridian, mai apropiat geografic, dar repetând, în linii mari, mai vechiul scenariu al sustragerii de la răspunderea personală în virtutea apartenenţei la un mediu şi o putere cu care „nu te pui".

Uite, totuşi, că anii nu au trecut degeaba. Uite că apare, dintr-o dată, cineva, din mulţimea românilor mai mult sau mai puţin anonimi, căruia îi chiar pasă. Drept care, azi dimineaţă, am ajuns să citesc rândurile pe care le redau aici: „Noi facem parte din acea categorie care nu se gândeşte la profit. Eu sunt fericit că am reuşit să contribuim la respectarea drepturilor unui număr mare de oameni. Trebuie cineva să-i apere şi pe acei oameni care au nevoie, dar nu au bani. Dacă nu noi, atunci cine?".

Erau vremuri în care ideile din acest pasaj de presă - un interviu - făceau norma