Nu-mi aduc aminte scene de viaţă petrecute lângă ei. Nu reţin cât de calde le erau mâinile şi cât de tandre privirile. Dar ştiu că Doina şi Ion Aldea Teodorovici au fost doi mari artişti ai vremurilor noastre, doi oameni care nu s-au ferit nici o clipă să fugă de responsabilitatea de a fi români basarabeni şi de a recunoaşte, de faţă cu oricine, că ei ţin, în primul rând, cu ţara. Eram foarte mică în anii în care vocile lor umpleau săli şi colecţionau aplauze. Nu pot să-mi fixex în memorie nici o amintire cu ei, dar simt, într-un fel, că i-am cunoscut şi că am dreptul să le cinstesc existenţa, prin aceste cuvinte, aşa cum sunt convinsă că ar fi făcut şi tata, care i-a iubit chiar şi dincolo de moarte. La dispariţia lor, când malurile Prutului au lăcrimat şi au contestat marea tragedie, Adrian Păunescu a scris poemul "Moartea prietenilor”: "O, dragii mei, aţi devenit o veste/La telefonul aşteptării mele,/Şi-aud că nici o şansă nu mai este/Şi c-aţi murit azi-noapte pe şosele.//(...) Şi, Doamne, câte-aveam a ne mai spune,/Şi, Doamne, câte jocuri se amână,/Deşertăciune din deşertăciune,/Un drum stupid şi un picior pe frână.//(...) Şi doar atât ne va durea de-a pururi,/Că ţara noastră, lacrimă şi sânge,/Nu are meritatele contururi/Şi Prutul între noi de-a pururi plânge./(...)...Cei dragi mai cred că aţi plecat departe,/Dar ochii lor abia-şi pot ţine moina,/Adio, Ioane, frate peste moarte!/Şi iartă-ne şi noapte bună, Doina.”

Chiar pe 29 octombrie 1992, un tragic accident de maşină le-a curmat destinul, le-a făcut vocile să amuţească pentru totdeauna. Ne-au rămas, în urma lor, mărturii importante, piese de mare curaj şi de o sensibilitate sfâşietoare. Cine ar putea uita, odată cu trecerea anilor, "Maluri de Prut”, "Eminescu” sau "Suveranitate”, toate pe versurile unor mari poeţi, pentru care Basarabia nu a fost niciodată prea departe de România, pentru care unita