La Clubul de la Bucureşti, într-o primă intervenţie publică a sa din ultime vreme, Nicolae Văcăroiu semnala un fapt îngrijorător: din constatările sale la “pupitrul” Curţii de Conturi, reieşea că din 10 lei – bani publici – 4 sunt furaţi pe diferite căi, nu dintre cele mai subtile.

La rândul său, ambasadorul Gitenstein, participant la o reuniune recentă a Camerei de Comerţ Româno-Americană, opina că evaziunea fiscală depăşeşte valoarea bugetului de stat. Cu alte cuvinte, doar jumătate din banii care circulă sunt controlaţi şi taxaţi de guvern. Ministrul de Finanţe, Florin Georgescu, atrage la rândul său atenţia, în cadrul aceluiaşi Club de la Bucureşti, că în foarte multe cazuri investiţiile străine sunt doar o formă prin care numeroase companii îşi transferă profitul în ţările de origine, lăsând în România datoriile rezultate din activităţi neperformante. Tot el menţiona formula prin care se realizează această manevră: decontarea fantezistă a unor prestaţii şi servicii necuantificabile.

Probabil că nici nu era nevoie ca cele trei distinse personalităţi ale vieţii publice să ne spună că în România se fură la o scară nemaiîntâlnită în lumea civilizată. Există însă tentaţia unor false percepţii: aceea a statului-victimă, năpădit de hrăpăreţii interni şi externi. Realitatea este însă alta: statul acesta este cel care incită şi se lasă prădat prin forme dintre cele mai variate. S-a vorbit mult despre “băieţii deştepţi” din energie, făcându-li-se o reclamă nemeritată. Pentru că nu sunt nici pe departe atât de deştepţi pe cât se crede. Sunt pragmatici, pentru că au găsit verigile slabe ale sistemului şi le-au forţat. A pus vreunul pistolul la tâmpla ministrului sau a înalţilor responsabili care au semnat iniţial aceste contracte oneroase? Nicidecum. Au făcut-o de bună voie şi cu interese directe, pentru că o parte consistentă din veniturile băieţilor deştepţi a