"Dupa dealuri" este, în primul rând, un film despre singurătate. Despre singurătatea unui om care ar face orice pentru a scăpa de ea. Un om a cărui luptă cu propria singurătate se sfârșește tragic. Un om care-și petrece ultimele zile în singurătate și frig.

Alina, unul din cele două personaje feminine, este dispusă să-și riște viața pentru a pune capăt acestei singurătăți. Aflăm acest lucru printr-o metaforă cinematografică de excepție a lui Cristian Mungiu.

Nerăbdătoare să-și regăsească prietena, pe Voichița, și a pune astfel capăt unei lungi perioade de singurătate, Alina traversează calea ferată cu câteva secunde înainte să treacă trenul, riscând, astfel, să fie lovită. Face acest lucru deși Voichița îi spune să rămână pe peronul celălalt. Este un avertisment că, odată trecută șina de tren, Alina pășește pe un drum fără întoarcere.

”După dealuri” este un film despre o țară, un sistem, care, dacă ai neșansa să rămâi singur după ce te-ai născut, te lasă să mori singur. Voichița și Alina sunt două fete crescute la orfelinat, cărora societatea actuală nu le oferă nicio șansă de integrare. Orfelinatul le alungă după împlinirea vârstei de 18 ani, moment în care cele două sunt silite să-și găsească drumul. Voichița o pornește pe calea Domnului și își găsește drumul. O face din nevoia de a-și găsi un loc pe lume, decât dintr-o chemare divină.

Alina rămâne o inadaptată. Pentru că nu are chemare către Divinitate, pleacă în Germania, la muncă. Această nouă perioadă de singurătate îi accentuează labilitatea psihică. Dorul de prietena ei o face să se întoarcă, deși știe foarte bine că nu are un loc al ei. Deși nu are niciun fel de chemare către Cele Sfinte, ia decizia de a trăi la mănăstire numai pentru a fi aproape de Voichița, de care o leagă și sentimente erotice, pe care regizorul alege să nu le puncteze în tușe groase, pentru