După ce am patinat precum o Katarina Witt cu reumatism poliarticular pe gheața de pe holuri și din WC-ul băieților, mă reîntorc către luminatorul frigider. Urmează ora a doua de socialism științific. Iar o oră de bătut câmpii cât de grozav e socialismul față de capitalism, deși îmi imaginez încurcătura în care s-ar afla tovarășul profesor dacă aș avea curajul să-l întreb cum de nu sare nici unul gardul invers, din Berlinul de Vest în cel de Est sau de ce nu ascultă nimeni la New York „Vocea Moscovei“, așa cum ascultăm cu toții pe furiș „Vocea Americii“? Gerul a mai cedat, așa că profesorul revine în clasă cu un aer sportiv pentru că nu mai are căciula de nurcă pe cap. Mă întreb dacă s-a încălzit cu adevărat sau i-o fi furat-o careva din cabinet? Ca să nu mă fure nici pe mine somnul, îmi plimb dezordonat privirea pe pereți. Acum observ că este singura încăpere din facultate care nu are poza Tovarășului pe perete. O fi din cauza frigului, cum i-ar sta în poză Tovarășului cu o singură ureche îmbrăcat doar în costum, iar noi clănțănind din dinți? Nu trebuie să facem vreo legătură de tip cauză-efect, sunt dați în mă-sa comuniștii ăștia când e vorba să te lucreze la subconștient…

Îmi dau seama că visez cu ochii deschiși. Am o groază de probleme la firmă și în loc să mă concentrez la ele, mi‑aduc aminte de studenție. E clar că îmbătrânesc. Mă uit la lista de clienți de pe birou și la hartă, încercând să-mi dau seama unde sunt concentrați majoritatea: Arad, Timișoara, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, București… Chiar ieri m-am întors dintr-o vizită la clienții din zona Curtici, de lângă Arad. Mi-a plăcut parcul industrial de acolo, după ce am intrat pe poartă și în clădirea unde era programată întâlnirea, am avut parcă un deja-vu, dar nu cu locuri din România, ci din Germania. Am căutat în jur un reper care să-mi confirme că încă mă aflu în România și nu am găsit n