Traseul unui muzician la finele dictaturii comuniste din România nu suporta prea multe ramificații, sofisticăreli sau abateri de la politica culturală a vremii. Ecuația era destul de simplă: vroiai o carieră muzicală, făceai pact cu diavolul, nu puteai ocoli regimul. Cu toate acestea, Maria Nagy a reușit să aibă imaginea unei artiste din afara mainstream-ului, fiind, mă încumet să spun, una din vocile feminine inconfundabile ale muzicii românești de atunci.
Plecată dintr-un sat secuiesc, ajunge, la finele anilor 1970, la Cenaclul Flacăra. Se desparte de grupul lui Păunescu și, după o perioadă de cântat la Cenaclul Scânteia Tineretului, începe să facă turnee prin țară alături de trupe și artiști cunoscuți ai vremii. Consacrarea, însă, vine după aparițiile ei meteorice de la televiziune. Pe la mijlocul anilor 1980, se decide să plece din țară pentru a cânta în Nordul Africii. Omar Sharif și Prințul Charles sunt doar două dintre personalitățile cărora le-a cântat în Egipt și Maroc. Periplul ei continuă apoi în Yemen, Franța și, într-un final, ajunge în Danemarca, unde se căsătorește. Am întâlnit-o în Ungaria, la noua ei locuință de lângă un soi de Snagov al vecinilor noștri. Și am stat puțin de vorbă.
Cum ai ajuns să cânți?
M-am născut la Remetea, lângă Ditrău. Când s-a născut sora mea cea mică, fiind al treilea copil, statul, ca să mai încurajeze mamele să facă copii, dădea un soi de premiu, 1000 de lei. Eu, când am văzut-o pe mama, nu am întrebat-o nici cum se simte, nici cum e sora mea, ci dacă a primit sau nu banii, pentru că vroiam să îmi iau un acordeon. Așa că am luat banii și am fugit să îmi cumpărat acordeon. Costa 999 de lei. Nici nu-ți poți închipui ce fericită eram, cântam toată ziua la acordeon de mi se umflase și mâna. După ce am învâțat cât de cât să cânt la el, am luat și ceva lecții. La Ditrău era o familie de muzicieni țigani,