(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012) Din adolescenţă, cînd i-am descoperit muzica, am avut sentimentul că Beethoven vrea să transmită un mesaj moral. Ascultînd Concertul 5 pentru pian, mai cu seamă partea întîi, mi se părea că asist la o demonstraţie dialectică ce culmina într-un îndemn. Era ca şi cum cineva mi-ar fi spus: "Uite, băiatule, orchestra cîntă aşa, iar pianul îi răspunde aşa; apoi, îşi răspund, cîntă împreună, ajung la un acord... asta-i o demonstraţie absolut concludentă, mai concludentă decît toate îndemnurile prin viu grai, de oriunde vor fi venind, că trebuie să fii mai generos, mai curajos, mai tolerant." Cînd am citit capitolul despre muzică din Lumea ca voinţă şi reprezentare de Schopenhauer, am aflat că filozoful considera muzica drept expresia voinţei, o cale directă (spre deosebire de ocolirile limbajului) către cunoaşterea Lumii. A fost una din convingerile mele cele mai constante; ori de cîte ori, fiind în cumpănă, ascultam acelaşi Concert 5, sau una din marile sonate pentru pian, sau Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian (pe care îl aşez sus de tot în preferinţele mele), simţeam că aceste muzici îmi aduc o soluţie, totdeauna în sensul dobîndirii unei altitudini morale, faţă de perspectiva de broască în care avusesem tendinţa să mă refugiez. Căpăta un sens concret afirmaţia că există o muzică "înălţătoare". Am o slăbiciune pentru Fantezia pentru pian, orchestră şi cor. Recent, am găsit pe YouTube o interpretare completă a acestei bucăţi sub conducerea lui D. Barenboim, care ţine şi partea pianistică. Fantezia începe cu o meditaţie pianistică ce sună ca o plimbare pe tărîmul sentimentelor; orchestra introduce - mai ales prin başii săi - un soi de mister care începe să se închege ca un dialog între ea şi pian. Brusc, această convorbire dintre două suflete este întreruptă de o temă solemnă, articulată de alămuri. Am