(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

Ion Creangă corecta cele scrise vîrît într-un butoi cu apă rece; Mallarmé compunea versuri după o perdea; Proust şi Mark Twain scriau în pat; Caragiale şi Eminescu fumau o sută de ţigări pe zi şi sorbeau cafele după cafele; Schiller îşi chema inspiraţia mirosind mere putrede; Márquez şi-a scris marile romane îmbrăcat într-o uniformă albastră; Buffon scria îmbrăcat elegant, pudrat, purtînd manşete de dantelă şi cu spada la îndemînă; în preumblările sale, Pascal îşi nota ideile scrijelindu-le pe unghii cu un ac; Verlaine lucra în penumbră şi tăcere; Descartes aprindea lumînări şi ziua; înainte de a scrie, Aristotel făcea baie în ulei cald; Bossuet scria cu capul înfăşurat în prosoape calde... Dar care sînt tabieturile criticilor literari? Bogdan CREŢU Cu cît mă maturizez (am ezitat să scriu: "înaintez în vîrstă"), devin din ce în ce mai legat de tabieturi mărunte; îmi dau o stare de bine, mă fac să mă simt acasă, să mă instalez într-un confort domestic benefic şi scrisului. La început, scriam oriunde, în orice poziţie, la orice computer, fără să număr pînă la zece. Singurul meu tabiet era fumatul: cînd textul atingea o anumită tensiune, aveam nevoie de un excitant. Cînd totul se potolea şi începea să băltească, jucam table cu calculatorul. Sigur, verdictele critice nu depindeau de rezultat. Am fost nevoit să renunţ la tabieturi cînd s-a născut fiul meu. Locuiam într-un apartament micuţ şi am început să lucrez la bibliotecă; spaţiul intim a lăsat locul celui public, iar acolo, la scenă deschisă, nu mai e loc decît de tabieturi discrete. Am scris aşa peste 500 de pagini dintr-un studiu despre bestiarul lui Cantemir, care va apărea, probabil, la sfîrşitul acestui an. Nu aveam nevoie decît de o stare benefică, de poftă de scris şi totul era rezolvat. Îmi dau seama că scrisul în sine este, pentru mine, cel mai i