Daca un analist ar fi prevazut, la inceputul toamnei anului 2000, ca vor trece doisprezece ani pana cand PSD va fi mare favorit in alegeri - si nici atunci singur, ci in parteneriat cu PNL - i s-ar fi recomandat o cura prelungita de odihna. Din punct de vedere al tensiunii cu care asteptam rezultatele alegerilor legislative, scena noastra politica pare sa ne ofere un model de tip „doi plus unu". O succesiune de doua confruntari echilibrate, cu rezultat greu de prevazut, este urmata de un scrutin in care se pune mai degraba problema scorului. Intr-o astfel de situatie ne aflam acum, dupa luptele pe muchie de cutit din 2004 si 2008. Mergand inapoi in timp, situatia se aseamana intr-o anumita masura cu cea din 2000, cand nu existau prea mari dubii in privinta castigatorului. Si daca ne indepartam si mai mult de prezent, observam ca parlamentarele din 1996 si 1992 au fost, la randul lor, suficient de disputate. Despre scrutinul de tranzitie din 1990 nu are rost sa vorbim aici, pentru ca el a fost unul de tranzitie. Asadar, am avut de a face cu intervale de sase-sapte ani de echilibru (cu producerea unor alternante la putere) urmate de prabusirea in sondaje a formatiunilor de centru-dreapta aflate la guvernare in 1999-2000, respectiv 2011-2012. Este adevarat ca tiparele sunt destul de diferite. In 2000, coalitia de centru-dreapta ramane la putere pana in ultimul moment, in timp ce acum ea este inlaturata inca din primavara. Acum doisprezece ani, desi costurile nu au ocolit nici PNL si PD, cei care au decontat cea mai mare parte a notei de plata sunt national-taranistii; acum, PDL nu are cu cine sa imparta costurile electorale. De cealalta parte a baricadei, PSD (in 2000), respectiv alianta PSD-PNL (acum) profita considerabil. In alegerile din 2000, PSD nu si-a putut asigura o majoritate, probabil din cauza ca a existat o atat de mare tentatie de a vota „a treia varianta"