Sărbătoarea Sfântului Dumitru are, în calendarul Bisericii Ortodoxe, o poziţie oarecum privilegiată, dacă nu de-a dreptul strategică. Praznicul Sfântului are loc la egală distanţă între alte două pomeniri fundamentale la români: Sfânta Marie Mare şi Sfântul Andrei. Aşteptările par astfel calculate încât energia rugăciunilor nu se risipeşte cu uşurinţă, fiind, mai degrabă, adăugată într-o cadenţă prestabilită şi asumată în lungi secole de practică religioasă.

S-a dovedit că, la vremuri de restrişte, lumea se refugiază în biserică. Anul acesta, fenomene parcă fără precedent au întărit ideea că biserica tinde a  fi ultima frontieră a speranţei. De Sfânta Paraschiva, la Iaşi, dar, mai ales, de Sfântul Dumitru, la Bucureşti, am asistat la manifestări religioase incredibile, care deschid teme sociologice importante pentru studierea viitorului României. Sărbătorile ortodoxe de sfârşit de octombrie, care coincid, oarecum, cu cele ale Tuturor Sfinţilor, ţinute de catolici, au avut, în capitala ţării, o desfăşurare aproape ieşită din comun. Ele au fost marcate de aducerea, la Patriarhie, a mâinii Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni, de către ÎPS Mitropolit de Ydra, kyr Efrem. Am asistat, alături de zeci de mii de enoriaşi, la o parte din aceste manifestări religioase, aflându-mă în apropierea Mitropolitului Efrem şi a Patriarhului Daniel, care au patronat festivitatea de premiere a Concursului Naţional de Coruri Bisericeşti, la 27 octombrie. Am putut, astfel, să îi fotografiem împreună, moment rarisim, credem noi.

Prăznuirea Sfântului Dumitru a prilejuit mai multe manifestări romano-greco-cipriote. Să nu uităm că, pe 28 octombrie, grecii au marcat  "Ziua Naţionala a Demnităţii". Este ziua în care, în 1940, Mussolini i-a dat un ultimatum premierului grec, Ioaniss Metaxas, de a permite trecerea trupelor italiene prin Grecia. Premierul a răspuns printr-u