Tema Constituţiei se prefigurează a fi una din cel mai des abordate în campania electorală. Era de aşteptat, Legea fundamentală vădindu-şi, în ultimii 7-8 ani mai ales, limitele şi imperfecţiunilei. Este clar nevoie de o delimitare precisă a atribuţiilor preşedintelui, Traian Băsescu forţându-şi adesea brutal prerogativele ambiguu formulate. Este deopotrivă necesară limpezirea relaţiilor, în cadrul separaţiei, între puterile statului, în prezent funcţionând doar separaţia, nu şi controlul reciproc. În modul cel mai clar, după multiple experienţe nefericite demonstrând obedienţa faţă de o anumită zonă politică şi mai ales faţă de preşedinte, având drept consecinţă sfidare ideii de democraţie, se impune stabilirea unor atribuţii corecte şi riguroase, atât prin Constituţie, cât şi prin legi de organizare şi funcţionare, ale Curţii Constituţionale şi ale CSM, instituţii vitale ale statului de drept, care trebuie scoase cu hotărâre de sub călcâiul politic şi populate cu specialişti selectaţi pe criterii strict profesionale, iar nu în funcţie de gradul de slugărnicie. Acestea şi multe altele fac, într-adevăr, urgentă revizuirea Constituţiei. Se petrece însă, din necunoaştere sau ca un demers insidios, un fenomen nu doar lingvistic. O serie de politicieni sar nonşalant peste noţiunea de revizuire şi o folosesc pe aceea de schimbare a Constituţiei. Nu întâmplător patinajul acesta apare în intervenţiile lui Laszlo Tokes şi ale altor extremişti maghiari care agită cu obrăznicie ideea autonomiei teritoriale a Secuimii şi a federalizării României, fără ca autorităţile de vârf ale statului, inclusiv preşedintele, să le dea peste bot.
Aceeaşi lejeritate în folosirea termenilor (revizuire/schimbare) o au însă, din păcate, unii politicieni români, din curentul monarhist, care văd în restauraţie unica soluţiei pentru resuscitarea ţării. Opţiunea are o considerabilă doză de
