In ce masura in obstinatia aceasta de a scrie - ca si in tenacitatea de a publica - intra un complex psihanalizabil - complexul marginalului nesocializat? Ce reprezinta, sub acest aspect, scrisul? O compensare? Iluzia unui statut altminteri inexistent? Nu ar trebui oare luati la un rost profund, minutios, extrem de pedant si absolut inclement, scriptorii? Un text emotionant, de bun ramas (pleca pentru o vreme, probabil in SUA - daca asta inseamna „peste mari si tari"), de Codrin Liviu Cutitaru, intr-un numar al Ziarului de Iasi. De ce scriem, ce ne anima, ce motivatii adanci stau la baza efortului nostru scriptic - platit, vai, de mizerie, de regula depreciat sau privit cu ostilitate? Aceasta e tema. C.L.C. nu da un raspuns propriu-zis. Poate descrie, dar nu si explica, noimele ii scapa, cu toata luciditatea (eclatanta!) de care da dovada: „Am scris frenetic acasa, la Universitate, in biblioteca, pe volanul masinii, in tren, in avion, dimineata, dupa-amiaza, seara, noaptea, vesel, trist, relaxat, angoasat, optimist, sceptic, sanatos, bolnav, de mana, direct pe computer, pe foaie velina, dictando, albastra, alba, roz, ingalbenita, cu pixul, cu creionul, cu stiloul, flamand, satul, obosit, odihnit, in zile de lucru, de sarbatori, in momente de criza sau echilibru, pe parcursul unor esecuri ori victorii, adica - asa cum stim ca se zice - la bine si la rau. Pot explica, fara probleme, cum am scris, cat am scris, despre ce am scris si unde am scris. Mai greu mi-ar fi sa spun de ce am facut-o (si o fac in continuare) cu atata consecventa". In fond, inainte sa plece, Codrin Liviu Cutitaru ne serveste o aporie - grea, exasperanta, dar impunand prin caracterul inexorabil al simetriei: „As fi vrut sa articulez un argument postmodern si sa va incant cu notiuni teoretice, cum ar fi, bunaoara, «texistenta» lui Mircea Cartarescu. Scriu (scriem) pentru ca textul inlocuieste, imbuna